Capitolul 31 – Diferit

Edward

 

             M-am întors automat când vocea ei a atacat liniştea din cameră. Faţa palidă arăta slăbită, dar un zâmbet i-a apărut pe chip. M-am apropiat şi mai mult, iar distanţa dintre feţele noastre era de doar câţiva centimetri. Am rupt distanţa şi mi-am aruncat brutal buzele peste ale ei. Mi-a zâmbit într-un mod tipic Bella şi mi-am permis să respir uşurat. Acum, că Bella era bine mai trebuie doar să-i ucid pe ăia doi.

 

             -Arăţi ca naiba, a murmurat amuzată uitându-se la părul meu nearanjat şi la chipul distrus.

 

             -Mă simt ca naiba, i-am zâmbit şi a chicotit.

 

             -Bella!a urlat Alice şi a alergat spre ea să o îmbrăţişeze… sau să o ucidă.

 

             -Om în durere,a încercat Bella să strige, dar voce ei era încă neclară. Dacă nu am murit în accident te ocupi tu de asta.

 

             Îmi era dor de ironiile ei, mai dor ca niciodată.

 

             -Domnişoară Swan, puteţi pleca.

 

             Bella s-a uitat atent la doctor şi pe chip i-a apărut un zâmbet. Aproape a sărit de pe targă şi am observat că nu are nici o tăietură. Pentru ce…? Am lăsat propoziţia în aer când m-a târât după ea. Pentru o persoană aproape de moarte era mai mult decât plină de viaţă.

 

             -Unde mergi?am întrebat-o când m-a tras afară din salon.

 

             -Nu ştiu, dar vreau să ies de aici.

 

Bella

 

 

             Nu cred că exista ceva care să exprime bucuria pe care o simţeam. Un val puternic de energie mi-a învăluit corpul şi îmi era imposibil să nu zâmbesc.

 

             -Bella?!aproape au strigat Renesmee şi Jacob în cor.

 

             Le-am zâmbit, dar le-am zâmbit şi mai mult când mi-am amintit poziţia în care se aflau, apoi mi-am dat ochii peste cap.

 

             -Doar nu credeaţi că mor eu aşa uşor nu?

 

             -De parcă ar fi asta posibil, vocea masivă a lui Emmett m-a făcut să tremur.

 

             Nu ştiam că erau toţi aici. Renesmee a început să-mi povestească tot, dar când am auzit numele Tanya simţeam cum mi se ridică tensiunea involuntar.

 

             -O omor!!!a fost singurul cuvânt ieşit din gura mea şi toţi au zâmbit.

 

             -Mi-era dor de asta, m-a strâns într-o mbrăţişare puternică, fără şanse de contact cu oxigenul.

 

             Dar stai! Tocmai le spusesem că am de gând să asasinez pe cineva şi ei se bucură. Wow, cine s-a lovit până la urmă la cap?

 

             -Tanya trebuie să vadă asta, chicotit Renesmee arătând spre mine.

 

             Am dat din cap şi am ieşit în sfârşit din spitalul acela infect, cu care speram să nu mai am prea curând contact.

 

             Aerul rece, poluat m-a făcut mai fericită decât trebuia, imaginea goală a copacilor mă fermeca, în timp ce maşinile goneau pe şosea. Niciodată nu am fost atât de fericită şi niciodată nu am dat atât de multă atenţie lucrurilor ce mă înconjurau.

 

             Vechiul garaj îmi trimitea stări de linişte. Era plăcut. Când am intrat toţi se uitau ciudat la mine.

 

             -Parcă aţi fi văzut o fantomă, am chicotit, iar Mike a fost singurul care a vorbit.

 

             -Mai rău, eşti în viaţă.

 

             Mda… frumos mod de a spune bun venit. Mi-am dat ochii peste cap şi mi-am privit maşina distrusă. Tanya va plăti pentru asta.

 

             -Ce zici de o altă cursă?

 

             Să-l ia naiba pe James!

 

             Aproape am mârâit la el, dar nenorocitul doar a zâmbit şi eram pe cale să-mi pierd controlul, însă Edward era deja în faţa mea. Era furios. Niciodată nu l-amvăzut aşa, iar James s-a dat un pas în spate, apoi a dispărut. Ha! Ce laş patetic şi-a găsit scorpia drept partener. Trebuia să recunoşti că se meritau unul pe altul.

 

             M-am întors spre Jacob încă arzând.

 

             -Unde e scorpia?

 

             El doar a ridicat din umeri şi eu am oftat.

 

             -Spre binele ei tocmai e pe un vapor spre Bermude, a chicotit Renesmee.

 

             -Ce vapor?

 

             -Titanic, a fost tot ce am zis şi m-am îndreptat spre maşină.

 

             Arăta oribil. Un morman de fiare ditorsionate şi toate din vina unei nenorocite care sper că îşi spune rugăciunile.

 

             -Maşina ta e gata.

 

             M-am întors la timp pentru a-l vedea pe Carlisle în faţa mea fluturând o cheie nouă. Ochii mi-au ieşit din orbite când am văzut un Ferrari identic aşteptându-mă afară. I-am zâmbit.

 

             -Mersi.

 

             El doar a dat din cap şi am pătruns înăuntru. Mirosea plăcut, ca acasă.

 

             Cheile au alunecat uşor în contact şi picioarele mi s-au modelat după pedale. Voiam să pornesc, dar… nu puteam.

 

             Ceva mă împiedica şi nu era nimc în neregulă cu maşina, nu de data asta. Spaţiul devenea tot mai îngust, în timp ce aerul nu voia să îmi pătrundă în plămâni.

 

             Am sărit afară respirând rapid şi tremurând. Asta nu era normal. Nu mi se mai întâmplase, nu mie.