Laurrry's Blog

Just another WordPress.com weblog

Last me… Decembrie 2, 2010

Filed under: Last me... — laurry12 @ 12:20 pm

Hey… nu ştiu dacă se mai plimbă cineva pe aici, dar dacă o face aş vrea să clarific ceva…

Nu ştiu ce să spun despre o continuare… ideea încă o iubesc, dar sunt cam dezamăgită… ceva din mine vrea să rescrie totul… vreau ceva mult mai… inteligent, coerent şi bine scris…. şi o voi face, nu ştiu când, dar o voi face… O continuare m-ar tenta enorm… dar aş trece la alt capitol din viaţa personajelor… se maturizează, iar eu aş păta adolescenţa lor, nebunia… deşi ideea nu e exclusă… dar când voi scrie o continuare, voi rescrie şi ce e scris până în prezent…

Iar celelalte bloguri… urmează să le şterg în următoarele minute… imediat ce apăs aici pe ,,Publish”. De ce? ştiu că sunt neserioasă şi că nu sunt în stare să duc ceva la capăt, îmi cer scuze dacă există persoane care regretă acest lucru, dar nu mai înseamnă nimic pentru mine… m-am minţit luni de zile spunând că voi continua, dar adevărul e că nu o pot face… ideile nu mă mai atrag… îmi pare rău, dar le-am terminat…

Cât despre mine… ,,Laurry12″ e o puştoaică de 12 ani: imatură, iraţională şi oarecum paralelă cu realitatea. Laura de acum e complet altfel… percepe totul altfel… ,,Laurry12″ moare împreună cu Streets… deşi la Streets nu voi renunţa cu adevărat, renunţ la ea… voi mai scrie, dar nu ca ,,Laurry12″…  capitol închis pentru mine…

Nu ştiu cât înţelegeţi din cele menţionate, dar prindeţi esenţialul… Mulţumesc că aţi citit şi v-aţi spus părerea şi cel mai mult pentru că m-aţi ajutat să cresc…

Ultimul meu post… Bye…🙂

 

Capitolul 38 – Deznodamantul Ianuarie 9, 2010

Filed under: Capitolul 38 — laurry12 @ 1:13 pm

Săream ca o nebună şi toţi mă priveau ciudat –nu că nu aveau de ce, dar nu le strica puţină discreţie.


-Am intrat!am strigat întorcându-mă spre Edward. Am intrat la Dartmouth!


I-au trebuit câteva secunde să proceseze informaţia şi a zâmbit. M-am lăsat purtată de val aruncându-mă în braţele lui şi sărutându-l cu pasiune. Nu observam nimic, zecile de oameni din jurul meu, tatăl lui care probabil ne privea ciudat, prietenii care râdeau, toate erau doar detalii. În acea clipă existam doar noi şi nimeni nu ne putea despărţi.


-Ura pentru Bella!


Mă rog, nimeni înafară de Emmett…


-Em mereu îţi găseşti cele mai proaste momente, am mormăit.


-Scuze, şi-a dat ochii peste cap doar pentru a mă enerva pe mine.


Rose a ieşit din mulţime aruncându-se în braţele lui şi sărutându-l. Emmett părea distrus, încă rânjind.


-Nu-mi vine să cred! Emmett a tăcut! Trăiască Rose!striga Jasper care o ţinea strâns în braţe pe Alice.


Eu m-am aplecat din nou spre Edward sărutându-l discret şi afundându-mă în braţele lui.


-Se pare că vom fi colegi, a rânjit Edward şi fericirea care m-a lovit era inexplicabilă. Un alt plic mototolit stătea în mâna lui.


Dacă am spus vreodată că îmi urăsc viaţă, că sunt blestmată pe veci… totul se schimbase într-o singură secundă. Brusc nu mai simţeam nici o durere, tristeţe sau orice urmă neagră. Mă simţeam norocoasă şi incredibil de fericită.


Zâmbetul de pe buzele mele era cel mai fericit zâmbet pe care-l schiţasem vreodată şi am simţit pentru prima dată… viaţa.


Dacă mereu eram pregătită de orice, char şi de moarte acum totul era schmbat. Nu voiam săm mor, nu când mai doream atât de multe de la vaţă.


Am menţonat vreodată cât îmi iubesc viaţa?


Şi ăsta e sfârştul ameţitei Bella Swan… cel puţin de vara asta…


–––––––––OoO––––-oOo––––-

Tanya dispăruse din peisaj împreună cu tovarăşul ei tembel, Carlisle mi-a zâmbit cu afecţiune chiar dacă i-am izbit maşina de un copac –mda, din nou-.


Treburile la garaj erau ca de obicei şi Mike încă îşi îngrijea scorpia, care părea chiar afectoasă…


Jacob… era Jacob. Probabil îşi petrecea fiecare clipă alături de Renesmee pe plajă, lucrurile evoluând mult între ei şi păstram legătura, iar el avea grijă să mă sâcâie mereu cu noile lui jucării.


Tatăl lui Renesmee era acelaşi, dar acum singur. Ea locuia în conacul meu bântuit alături de Jake cât timp eram eu plecată. Cineva trebuia să aibă grijă să nu ajungă în dezagregare, dar cu Jake şi Renesmee singuri, şansele erau aceleaşi…


Familia Cullen era aceeaşi. Alice îl tortura pe Jasper şi uneori pe Renesmee care părea mai ascultătoare decât mine şi Alicea avea grijă să-m amintească asta în fiecare moment al vieţii mele. Emmett probabil îi chinuia pe toţi, iar Rose asista la spectacol cu o pungă de popcorn în mână în timp ce Esme îi mustra drăgăstoasă.


Iar eu eram o elevă model, oricât de greu vă e să credeţi asta. Edward are grijă să mă ajute cu acomodatul, deşi am fost de cel puţin două ori în biroul directorului din cauza curselor mele din parcarea şcolii. Eh, obiceiurile se uită greu.


Totul s-a terminat ceva gen ,,Happy Ending” , cel puţin deocamdată… până la urmă, mereu urmează vara viitoare…


–––––––––––––––––––––––––––

Sper ca e un sfarsit suficient de bun…….😀 sper sa va placa……. eu una urasc finalurile triste……… de aceea imi place sa scriu ceva plin de viata……. sper ca v-a placut acest fik……. shy va rog sa trageti cu ochiul shy AICI https://laurrry.wordpress.com/2010/01/09/multumiri/

 

Multumiri…

Filed under: Multumiri... — laurry12 @ 1:11 pm

             Vreau să vă mulţumesc că mi-aţi citit ficul şi mă bucur enorm că va plăcut. De asemenea mulţumesc că m-aţi înţeles de fiecare dată când nu am putut scrie şi mulţumesc mult pentru comentariile minunate şi pentru sugestii…..  Fetelor sunteţi cele mai tari… a fost o experienţă incredibilă, amuzantă şi destul de dificil la început fiind primul meu fic.

 

             Mulţumesc mult că m-aţi suportat şi că nu m-aţi înjurat pentru notele de autor =)) Mulţumesc pentru susţinere, dacă nu eraţi voi probabil acest fic nu era terminat niciodată. Ştind că cineva chiar îl citeşte m-a motivat să scriu… şi mi-a plăcut enorm.

 

             Nu pot exprima tristeţea că s-a sfârşit, dar probabil cele care a-ţi mai scris înţelegeţi, dar de asemena mă bucur că am reuşit să-l duc până la capăt.

 

             Aş mai vrea să-i mulţumesc şi unei prietene din umbră care dacă i-aş scrie numele m-ar asasina. =)) Mersi c-ai crezut în mine Ilo :X  De asemenea nebunelor mele prietene Ale si Ale :))care abia au reust sa tina secret acest lucru…

 

             Vreau să vă mulţumesc din nou pentru apreceri şi susţinere… Nu voi şterge niciodată acest blog… vreau să îl am mereu…

 

             Mulţumesc pentru tot…

 

 

 

                                                      Laura

 

Capitolul 37 – Reintors in joc Ianuarie 7, 2010

Filed under: Capitolul 37 — laurry12 @ 5:23 pm

Era prima cursă de care îmi era teamă, în toată existenţa mea. Vara era pe sfârşite, iar şansele de a rămâne important în această lume erau minime, iar după micile mele evenimente catastrofale coborâsem destul de mult în clasament.


Asta era şansa mea. Mă simţeam ca la început. Oamenii mă priveau cu aceeaşi îndoială în timp ce treceam pe lângă ei. Zâmbeau superior când mă îndreptam spre maşină. Mă priveau dezgustaţi, ca pe o amatoare, amuzaţi de prezenţa mea, în timp ce Tanya era regina.


Cât de ironic putea suna totul. O întoarecere de 360 de grade sau pentru mine un coşmar, însă, pentru a fi de o mie de ori mai rău, nu reprezenta decât realitatea.


Teama constantă îmi oprea respiraţia şi voiam să dispar, să devin o particulă invizibilă şi să mă evapor, dar asta era imposibil.


Acum eu eram novicele şi toate astea deoarece am privit totul mult prea superficial, ceea ce m-a făcut să-mi subestimez adversarii şi minţile lor bolnave care m-au adus pe patul de spital.


Simţeam o diferenţă între vechea şi noua Bella. Îmi puteam vedea punctele slabe suficient de clar, superficilitatea cu care priveam orice situaţie, dorinţa de viteză, prostia de a accelera la fiecare curbă şi adrenalina de care îmi era atât de dor.


Maşina mea era înconjurată de mulţime, o mulţime care voia să mă vadă strivită de un perete şi pe Tanya învingătoare, să poată zâmbi la vederea durerii, dar asta era exact ce nu voiam să le dau. Ca şi prima dată, voiam să le arăt că eram aceeaşi Bella Swan care nu a pierdut în viaţa ei nici o cursă.


Uşa maşinii s-a închis brutal când m-am aşezat la volan. Toţi s-au îndepărtat şi cursa se apropia.


Odată cu startul o durerea mi-a atacat piptul. Toţi îmi priveau maşina imobilă în timp ce căutam în mine dorinţa de a mă opri.


Tanya a zburat pe lângă mine rânjind. Ceva explodase în interiorul meu, rupând acea durere. Dorinţa s-a strecurat din nou în timp ce veninul mult aşteptat mi se revărsa prin vene… Asta era tot ce aşteptasem.


Dar acum o cunoşteam pe vechea Bella. pe cea naivă şi nebună, iar acum eram o Bella înbunătăţită, plină de moralitate şi atentă, calculată, dar apoi mi-am dat seama că asta nu era posibil. Nu eu…


Zâmbetul tâmp mi-a reapărut pe buze în timp ce şoseaua urla în urma mea lăsând dâre invizibile de foc, iar piciorul alunecând nebuneşte pe acceleraţie… Asta eram eu!


Nu m-am abţinut să-i zâmbesc Tanyei când am ajuns lângă ea. Ceilalţi erau amatori, şoferi neexperimentaţi sau mult prea calculaţi care nu aveau nici o şansă. Ori aveai asta în sânge, ori nu!


Am tachinat-o puţin lăsând-o să mă depăşească, apoi ajungând-o uşor din urmă. Cutele dintre sprâncene se intensificau în timp ce încerca să mărească viteza, dar era vorba de mine şi de jucăria mea mult prea rapidă pentru creierul ei minuscul. Poate dacă ar face diferenţa între frână şi acceleraţie ar avea o şansă, dar cum aşa ceva e imposibil maşina Tanyei s-a oprit brusc.


Cât creier iţi trebuie pentru aşa ceva? Am oftat. Mă aşteptam la mai mult de la ea, dar nu puteai cere prea mult de la o Barbie ndezvoltată în partea superioară a corpului…


Aproape am auzit urletele furioase ale viperei când am trecut linia de sosire şi toţi s-au holbat la mine.


-Ironic nu?i-am zâmbit unui imbecil care rânjea superior prima dată. Acum faţa lui era şocată şi mă privea de parcă ar fi văzut o fantomă.


Am trecut pe lângă el abandonându-l în starea de şoc.


-Swan!


Totul are şi un sfârşit nu…?


-Swan!!!


Şi începem…


Faţa lui Carlisle a prin cea mai ciudata nuanţă de violet şi îl priveam amuzată. Niciodata nu reuşisem să-l enervez atât de tare –şi o făcusem de multe ori. Mi-am privit mândră realizarea şi am încercat să fac o faţă seriosă şi plină de remuşcări, dar a ieşit un dezastru aşa că am renunţat.


-Ai putea măcar să te prefaci că îţi pare rău, a murmurat enervat.


-Hey, chiar am încercat asta. Nu e vina mea că nu am nici o remuşcare!Am închis gura brusc.


Asta trebuia să fie doar mintal… Ochii lui au ieşit din orbite şi toţi mă priveau mai mult decât şocaţi, îngroziţi… Apoi mi-am amintit că nimeni nu-i comentează lui Carlisle şi că nimeni nu avea curajul să facă asta, dar de asemena eu eram din nou excepţia. Ca întotdeauna.


Carlisle era şeful. Nimeni nu ieşea din vorba lui, înafară de mine, nimeni nu-i comenta şi categoric nimeni nu-i fura maşina, iar la toate eu eram excepţia. Ciudat era că eu eram singura care rămăsese în viaţă, la figurat. Toţi erau daţi afară pentru simplul fapt că au oftat, dar eu eram tare. Ce? Am fost îngrozită de şofat, asta nu înseamnă că îmi scade mândria… mda, de parcă aşa ceva ar fi posibil.


-Sunt concediată?am întrebat zâmbind în semn de scuză când faţa lui s-a mai calmat şi violetul a devenit doar un roz închis –pentru mine asta era o realizare.


-Tu ce crezi?


-Că ar trebuii să-i iau boarfele şi să plec naibii de aici?am rânjit.


În sală s-au auzit câteva chicote.


-Drăguţă presupunere şi ingenioasă, dar te iert.


De data asta a fost rândul meu să mă holbez la el ca o dementă. Eu şi restul persoanelor…


-Tanya!a urlat în toată sala şi nemernica şi-a făcut apariţia.


Aveam atât de multe imagini şi o dorinţă nebună de a-i modela faţa Tanyei, dar –cu greu- m-am abţinut.


-Eşti concediată, a zâmbit.


-Ce? Dar…?


Ha??!?!?!!?!?!?


Tanya concediată? Era cumva ziua mea? Nu-mi vine să cred? Fără Tanya?!?!?!? W-O-W!!! Am menţionat vreodată cât de mult îl iubesc pe Carlisle?


Ochii Tanyei se întunecau în timp ce eu zâmbeam ca o tâmpită încercând din greu să-mi stăpânesc râsul haotic.


-Concediat înseamnă concediat, vocea lui Carlisle era severă. Şti pe unde e ieşirea…, de data asta i-a zâmbit.


Nu puteam exprima fericirea pe care o simţeam. Asta da cadou! Îi făceam veselă cu mâna în timp ce ea îmi trimitea fulgere pline de furie.


-James, o poţi acompania.


Doi la preţ de unu! Super! O viaţă fără ei doi… asta da plăcere. Radiam de fericire şi Carlisle mă privea rânjind pregătindu-se să plece.


-Asta e tot?l-am întrebat când s-a întors pe călcâi. N-ai să mai urli? Să mă ameninţi? Sau vre-o pedeapsă prostească?


-Bella, bine că mi-ai amintit. Cureţi garajul timp de două săptămâni.


-Ce? Nu-i corect!m-am plâns împrumutând faţa de căţeluş a lui Alice.


-Vrei să enumăr câte tâmpenii ai făcut? Spitalizare. Intrat cu maşina în copac, zid. Furtul de maşi…


-… Două săptămâni. S-a făcut, l-am oprit repede şi toţi au râs. Nu aveam chiar cazier curat, dar asta e. Nimeni nu e perfect.


A zâmbit.


-Bună cursă şi să nu uit, a căutat prin haină şi mi-a aruncat o bucată de hârtie. Felicitări!


Plicul era desfăcut.


-Te-ai uitat!l-a acuzat arătându-l cu degetul.


Am privit atent înăuntru…


-DA!!!


––––––––––––––––––––––––––

Am reusit sa ma furisez la calculator shy sa mai scriu ceva………:-„

Sper sa va placa………. acesta e penultimul capitol din Streets……😀

Later edit:……… am gresit….. trebuia sa scriu cap 37……. scz😀

 

Capitolul 36 – Antrenament Ianuarie 3, 2010

Filed under: Capitolul 36 — laurry12 @ 4:45 pm

             Bun. Am respirat constant de cateva ori, apoi m-am indreptat spre el. Stiam raspunsul lui, dar nu voiam sa-l accept, nu cand demnitatea mea era in joc.

 

             -Hei!am zambit si el a ridicat o spranceana cand a abandonat hartiile.

 

             -Bella, in ce naiba te-ai bagat?a oftat incruntandu-se.

 

             -Pai…

 

             I-am explicat totul. Fara secrete, iar fata lui prindea o noanta palida. Nici nu ma asteptam la mai putin. Am oftat la randul meu cand s-a incruntat mai tare, iar cutele s-au adancit mai mult.

 

             -Deci, sa vad daca am inteles bine. Tu si Tanya vreti sa concurati iar si tu vrei ca eu sa te ajut sa scapi de aceasta… ,,fobie„?intreba radicand o spranceana.

 

             -Cam asa ceva, am recunoscut.

 

             -Tu chiar ai crezut ca as fi de acord?

 

             -Defapt m-am indoit in fiecare secunda…

 

             -Bine ai facut.

 

             -Trebuia sa incerc. Edward, n-o voi lasa sa ma invinga.

 

             -Tu si demnitatea ta. Sa nu mai adaug de incapatanare, ofta.

 

             M-am apropiat de el zambindu-i.

 

             -Va trebui sa te obisnuiesti cu mine asa cum sunt.

 

             A ras.`

 

             -S-a facut.

 

             -S-a facut insemnand ca ma vei ajuta sau s-a facut ca te vei obisnui cu mine?

 

             -Ambele.

 

             L-am sarutat.

 

             -A fost mai usor decat credeam.

 

         ––––––––oOo––––oOo––––––––––

             Edward mă aştepta lângă maşină, iar paşii mei deveneau din ce în ce mai lenţi. Acea fobie putea fi catalogată ca fiind cel mai mare coşmar al meu. Respiraţia mi se accelera, iar bătăile inimii deveneau din ce în ce mai neregulate. Uram asta. Uram acea slăbiciune îngropată adânc în corpul meu. Uram s-o simt spărgându-se în zeci de particule de teamă şi risipindu-se în fiecare centimetru al corpului.

 

             Am refuzat să arăt asta şi mergeam cu un zâmbet chinuit pe faţă. Dacă Edward ar afla asta ar renunţa şi probabil m-ar înghesui într-o cămaşă de forţă sau ceva asemănător.

 

             Nu părea sigur de expresia feţe mele şi am încercat să alerg spre scaunul şoferului căutând acea adrenalină nebună, dar era de negăsit. Nu simţeam plăcerea haotică la atingerea vopselii negre şi panica s-a simţit din nou, dar am ignorat-o.

 

             -Eu conduc!

 

             Edward a intrat în maşină înintea mea aşezându-se la volan.

 

             -Dar ai spus…

 

             -În primul rând vreau să mă asigur că nu faci nici un accident.

 

             Am oftat aşezându-ma lângă el. Privirea lui era de asemenea plină de teamă şi m-a privit cu un semn de întrebare când a băgat cheile în contact.

 

             Eu am dat din cap în semn afirmativ şi maşina a pornit. A fost nevoie de o singură secundă pentru a simţi particulele de teamă acaparându-mă şi aerul din plămâni pulsând. Încercam să respir fără rost şi Edwarda oprit maşina.

 

             -Din nou!am cerut expirând uşurată.

 

             El nu m-a privit când a pornit-o din nou, dar îi puteam percepe durerea bine ascunsă. Rezultatul a fost acelaşi şi Edward îşi pierdea răbdarea, oprind din nou.

             -Din nou, am spus printre dinţi.

 

             Am continuat ritualul timp de câteva ore, iar rezultatul era acelaşi. Eram pe cale să renunţ şi gâfâiam, în timp ce durerea înfrângerii era peste tot.

 

             -Din nou, am oftat în cele din urmă, dar maşina nu a mai pornit.

 

             -Din nou!aproape am urlat mai mult de durere.

 

             -Nu crezi că exagerezi? E prea mult, ochii lui erau rugători, plin de suspine.

 

             -Te rog, am murmurat. Din nou!

 

             El a pornit maşina şi simtomele au fost aceleşi. O singură secundă a diferenţiat totul. Căutam nebuneşte acele sentimente, dar erau de negăsit. Tânjeam după nebunia mea şi refuzam să cred că acesta era sfârşitul.

 

             Lacrimile voiau să cadă, dar am refuzat să le dau drumul. În schimb am deschis uşa fugind afară.

             Voiam să fiu singură, departe de tot. Edward nu m-a urmărit oferindu-m libertatea de a suferi în linişte. Sferele trădătoare de foc s-au revărsat pe obrejii mei. Uram să plâng, să simt acea disperare, acea slăbiciune umană, dar sentimentele mele erau un haos total, o multitudine de disperări diferite fără sens.

 

             Mi-am şters lacrimile cu mâneca. Voiam să mă întorc şi să fug în acelaşi timp. Locul acela era refugiul meu, dar în acelaşi timp blestemul meu.

 

             Oare eu eram următoarea? Tata era un amator al vitezei. Viteza l-a omorât? Oare eu eram următoarea victimă? Probabil. Dar cum eu eram exact la fel nu îmi păsa răspunsul.

 

             Puteam muri în acea clipă. Puteam fi călcată de un camion, răpită de extratereştri, mâncată de dinazauri, ucisă de stilouri carnivore, orice. Puteam intra în primul stâlp de telegraf, dar nu acceptam să renunţ la şofat nici cu preţul vieţii. Asta putea suna destul de dramatic, dar eram în stare de orice, iar fiind –categoric- vorba de mine stâlpul acela era ma aproape decât îmi imaginam.

 

             Eu eram eu.

 

             Îcăpăţânată!

 

             Guralivă!

 

             Şi mai ales:
             Incredibil de nebună!

 

             Paşii mei se măreau şi îmi auzeam găfăitul în timp ce alergam cu cea mai mare viteză spre Edward care încă stătea în aceeaşi poziţie, rezemeat de maşină.

 

             S-a holbat ciudat la mine şi la felul nebun în care respiram. Mă agăţasem de picioare împingând aerul în plămâni.

 

             -DIN-NOU! Am silabisit cuvintele cu încredere şi simţeam cum ochii mei luau foc.

 

             Doar a intrat îna maşină şi l-am urmat.

 

             Cheile au ezitat, şovăind la intrarea în contact, dar maşina a pornit. Accesul de furie constantă şi de teamă era acolo, dar într-un mod diferit. Simţeam o luptă între ambele părţi ale mele şi războiul mă rupea în bucăţi alungând aerul din plămâni.

 

             Cheia s-a rotit din nou de câteva ori, pănâ când inima mea a bubuit puternic…

 

Capitolul 35 – Pariu Decembrie 30, 2009

Filed under: Capitolul 35 — laurry12 @ 12:25 am

             Carlisle nu parea sa ne observe ceea ce ne-a fost de mare ajutor. Bineinteles eu devenisem fata invizibila de cand cu accidental meu si cu pedeapsa mea cruciala si nedreapta.

 

             -E ciudat cata liniste e pe aici de cand esti in ,,concediu„,a murmurat Carlisle si am marait.

 

             -Ai noroc ca esti seful meu, am mormait plecand de acolo inainte sa uit acest lucru.

 

             Tanya imi zambea in timp ce isi tortura masina.

 

             -Tipa asta are masina ultimul racnet, a fluierat Mike si am incercat sa nu-l pocnesc.

 

             -Ultimul racnet al masinii cand si-a vazut stapana, am murmurat si el a ras.

 

             Tanya m-a privit atent zambindu-mi, iar eu m-am intors la vechiul hobby. Distruginea Tanyei imaginare. Deja o simteam langa mine si mainile tanjeau dupa atingerea bruta a chipului ei. Dar m-am oprit inainte sa nu le mai pot controla, nu ca m-ar fi deranjat acest lucru. Asasinarea Tanyei era cea mai placuta imagine creata de mintea mea diabolica. Lipsa sofatului imi ataca mintea facand-o –desi pare imposibil- mai bolnava decat inainte.

             Jake mi-a privit ranjetul incruntandu-se.

 

             -Bella, deja incepi sa ma sperii, a murmurat creand o fata serioasa. Lipsa masinii iti afectaza mintea,chicoti.

 

             -Iti dau eu ceva sa-ti afecteze ochiul daca nu taci naibii din gura!

 

             -O stare inexplicabila de furie. Asta ar putea fi periculos, a continuat sa mearga zambind.

 

             Jacob putea fi asa o pacoste cand voia si partea rea era ca voia cam des, lucru nu prea sanatos pentru siguranta mea mintala sau pentru a lui fizica.

 

             -Totusi Carlisle spunea ceva de o cursa?l-am intrebat pe Jake, care inca se distra.

 

             -Mda, asa am inteles.

 

             -Ar fi o problema…

 

             -Care?

 

             -Cine va condce masinile?am ridicat o spranceana si el a privit pentru prima oara in jur.

 

             Nu era nimeni inafara de Mike, care sincer nu era chiar cel mai bun sofer si scorpia de Tanya, pe care as vrea-o calcata de un Hummer. Dar de asemenea acest lucru ramane doar un vis, un vis incredibil de frumos, dar doar un vis.

 

             -Unde e Edward?l-am intrebat pe Jake care inca privea incaperea goala.

 

             -Carlisle l-a trimis nu stiu unde pentru nu stiu ce foi, s-a incruntat.

 

             -Mda, nici eu nu stiu de ce te mai intreb pe tine.

 

             S-a intors la masina lui si eu la banca mea. Daca a privi o masina si a nu face nimic cu ea, deoarece ai un sef exigent care nu are incredere in aptitudinile tale de sofer e plictisitor, a sti ca ai pierdut acea masina si ca tot acel sef nu te lasa nici sa iti imaginezi ca o privesti e de o mie de ori mai plictisitor. Totusi Carlisle nu era prin zona, cat despre Jacob era ca un copil de gradinita, iar masinile  reprezinta jucaria cea noua, asa ca nu aveam nici o sansa sa-l trezesc din transa.

 

             Am mers incet spre masina si degetele mele erau pe cale sa atinga vopseaua neagra dupa care tanjeau atat de mult.

 

             -Nu te apropia de masina!vocea ferma a lui Carslisle s-a auzit brusc speriindu-ma.

 

             Era in spatele meu.

 

             -La naiba Carlisle! Tot asteptatul asta e incredibil de plictisitor, iar daca tu chiar te asteptai sa nu conduc o luna intreaga, lasa-ma sa te informez ca asta nu se va intampla niciodata, iar daca nu primesc aprobarea ta, sa nu te sperii daca iti lipsescte vre-o masina.

 

             El m-a privit radicand o spranceana. Clar era cel mai patetic discurs al meu si cea mai jalnica incercare de a-l indupleca pe Carlisle, dar acum eram ca o obsedata de droguri la dezintoxicare si acea lipsa durea ca naiba.

 

             -Nu,  a fost tot ce a zis si a plecat.

 

             Eram pe cale sa deschid usa cand s-a intors brusc.

 

             -Nu te atinge de masina!

 

             Am plecat de acolo injurand in minte, sau urland injuraturi in minte, dar creierul meu era atat de dezordonat incat nici macar aceste lucruri simple nu imi mai erau clare.

 

             La naiba cu regulile tampite ale lui Carlisle! Daca nu mor din cauza unui accident voi muri de nervi. Si atunci tot el era de vina.

 

             Luna aia nenorocita nu se mai scurgea si simteam cum mor incet. Stiu ca trecuse in jur de o saptamana, dar era deja prea mult si in loc sa ma felicite pentru cat am indurat si sa ma lase sa conduc mai mult el imi interzice sa-mi ating propria masina. Imi venea sa urlu. Nedrept! Nedrept! Nedrept!

             -Ce pacat, Tanya s-a asezat langa mine. Poti atinge masina mea daca vrei. Eu nu am restricita, a ranjit.

 

             -Du-te dracu, mormaitul meu trebuia sa sune amenintator, dar scorpia nici nu s-a miscat.

 

             Probabil lipsa creierului si a oricarei urme de neuroni ii opera si simturile sau apropourile, care acum era sa plece naibii de aici pana nu dau drumul planurilor sadice plantate adanc in mintea mea, dar pentru ca lipsa inteligentei era incredibil de clara a ramas.

 

             -Eu incercam sa te ajut si tu…

 

             Deja trecea la vocea prefacuta de pisica, iar acest lucru ma facea sa vars.

 

             -Scuteste-ma bine? Du-te naibii la rablamentul tau nenorocit si lasa-ma in pace, am spus cat de gallant am putut.

 

             Stiu ca limbajul nu prea prea galant, dar fiind vorba de mine si de un parazit ca Tanya puteam fi scuzata.

 

             -Ai grija cu masina mea!


             -N-am nimic cu masina ta, dar am ceva cu stapana, am marait si ea s-a uitat tamp la mine.

 

             -Crezi ca micutul tau Ferrari, aproape a ascuipat numele, si jalnicul lui sofer ma va invinge pe mine?a inceput sa zambeasca.

 

             -Scuze scumpa, dar credeam ca te-am invins déjà nu?ranjetul a aparut sip e fata mea, pana la urma daca ea e o nenorocita ordinara eu de ce sa nu fiu?

             -Ti-e frica cumva?, a murmurat James apropiindu-se de noi.

 

             -Nu scapasem cumva de tine? Sau tu esti genul acela de molecula care se divide?

 

             El s-a uitat la mine cu o fata de idiot –ma refer mai idiot decat de obicei-.

 

             -Scuze pentru notiunile stiintifice, am uitat ca vorbesc cu un dobitoc.

 

             -Ai grija cu limba aia ascutita fetit-o, ranji.

 

             -Din pacate pentru tine niciodata nu m-au intimidate idiotii.

 

             S-a incruntat.

 

             -Mi-ar placea sa accept provocarea ta, mormai Tanya. Dar am uitat, tu nu mai ai masinuta si Carlisle nu te va lasa niciodata sa conduci din nou.

 

             -Nu te-am provocat nimic.

 

             -Nu-mi spune ca ti s-a facut frica?

 

             -S-a facut. Saptamana viitoare. Succes.

 

             S-a uitat dezaprobator in urma ei plecand cu scumpul ei catelus ascultator care o urma grijuliu. Cat de jalnic. Daca eram in locul lui m-as fi sinucis de mult.

 

             Stiu ca tocmai facusem o greseala provocand-o pe Tanya, deoarece –oricat de mult uram sa recunosc asta- sanatatea mea privind masinile era cam subreda si ideea pe care o aveam pentru a ma ,,insanatosi„  nu era chiar cea mai stralucita, defapt era chiar tampita rau, dar nu aveam alta.

 

             M-am ridicat de pe banca indreptandu-ma spre biroul lui Carlisle, lucru pe care l-am facut des, dar nu pentru ca aveam nevoie de ceva. Speram ca, Carlisle sa-mi ofere informatiile necesare si am tras adanc aer in piept cand usa garajului s-a deschis brusc si Edward a intrat inauntru, ascuns dupa zeci de dosare instabile.

 

             Garantat ma va omari dupa ce ii voi cere asta…

 

––––––––––––––––

 

Dupa cum am spus imi cer scuze pentru reintoarcerea mea intarziata la civilizatie si multumesc pentru intelegere. Stiu ca un om normal nu posteaza la ora asta, dar doar acum am reusit sa ma furisez.😀 >:)     Sper sa va placa🙂 si astept commuri😀

 

 

Capitolul 34 – O noua poveste Decembrie 18, 2009

Filed under: Capitolul 34 — laurry12 @ 12:52 pm

Renesmee

 

             Apusul  mă orbea, dar nu am îndrăznit să cobor din pat, decât când am auzit uşa închizându-se cu putere, apoi un motor pornind brusc. Sunetul maşinii s-a pierdut în depărtare şi cu un oftat m-am lăsat să cad cu picoarele pe podea.

 

             Liniştea din cameră era agasantă, trimiţându-mi înţepături de durere în tot corpul. La naiba cu viaţa mea…

 

             Am hotărât să sar peste cină  şi eram pregătită să ies pe plajă bucurându-mă de o seară liberă. Nu ştiusem cum se scurse ziua mea, dar categoric într-un mod plictisitor, total neinteresant

 

              Soarele încă era acolo răsfăţându-mi părul cu mii de nuanţe maronii în timp ce picioarele au intrat în contact cu nisipul fierbinte.

 

             Briza mării m-a scos din depresie, dar singurătatea ei mi-a readus un sentiment gol.

 

             -Frumoasă seară, a comentat vocea veselă a lui Jake, speriindu-mă din nou.

 

             -Şti, am murmurat, ai prostul obicei de a apărea de nicăieri.

 

             -Nu e vina mea că eşti incredibil de neatentă, rânjetul i-a apărut pe faţă şi i-am scos limba copilăreşte.

 

             Eram aproape de mare, atât de aproape încât simţeam atingerea lină a apei gâdilându-mi tălpile.

 

             -Îţi place să înoţi?am întrebat copindu-i rânjetul şi gândindu-mă la un plan diabolic.

 

             -Da, a răspuns şovăind. De ce?

 

             -Voiam să mă asigur că nu te îneci,am mormăit împingându-l cu toată forţa în prmul val, înainte să reuşească să articuleze vre-un cuvânt.

 

             Ochii lui i-au săgetat pe ai mei în timp ce râdeam.

 

             -Nu e cinstit,a murmurat întinzându-mi mâna uşor amuzat.

 

             -Soarta, i-am zâmbit încercând să-l trag afară, dar deoarece puterea lui era dublă cât a mea m-am trezit făcând o tumbă şi alunecând în apă. M-am încruntat.

 

             -Nici asta nu e cinstit, am spus evitând valurile.

 

             -Soarta, rânjetul s-a transformat într-un râs

isteric şi al meu la fel.

 

             Probabil noi eram singurii care aveau parte de o baie la ora asta, dar acest lucru făcea totul mult mai amuzant.

 

             El a ieşit primul, trăgându-mă şi pe mine după el. Pentru un moment piepturile ni s-au unit şi deşi a fost doar pentru o secundă căldura emanată de corpul lui m-a făcut să roşesc.

 

Te smţi bine?m-a întrebat dându-şi jos tricoul ud, în timp ce eu rămăsesem în aceeaşi poziţie.

 

             Am dat din cap tremurând şi aruncându-mă pe nisip.

 

             S-a aşezat lângă mine lăsându-se pe spate şi privind stelele abia apărute. Am făcut acelaşi lucru păstrând liniştea.

 

             Momentele petrecute cu el erau magice, parcă dintr-un basm unic şi asta îmi dădea un sentiment ciudat, neîntâlnit, dar incredibil de plăcut.

 

             -Urăsc apusurile,am oftat privind soarele cum se stinge încet.

 

             M-am ridicat de jos şi el m-a urmat privind imaginea morbidă.

 

             -Cred că asta e singura excepţie, a murmurat apropiindu-se de mine.

 

             Trupul meu a rămas intact, ca o stană de piatră, doar privindu-l. S-a uitat adânc în ochii mei apropiindu-se tot mai mult de mine.

 

             A rupt distanţa dintre noi şi buzele lui le-au atins uşor pe ale mele. N-am reacţionat, încă gândind, dar în cele din urmă am abandonat raţiunea şi m-am lăsat pradă sentimentelor. Am intentisifcat sărutul, lăsându-l să-mi invadeze gura şi mi-am înfăşurat mâinile după gâtul lui.

 

             Deşi suna ciudat, era primul meu sărut şi acum înţelegeam ce era cu acel sentiment ciudat, care-mi ataca corpul când era el prin prajmă, iubire, era prima dată când o simţeam şi îmi trimitea valuri de fericire în corp. M-am aruncat şi mai mult în jocul sentimentelor, dar sărutul a fost închis de lipsa de aer.

 

             L-am privit atent în ochi şi el rânjea, ceea ce m-a făcut şi pe mine să zâmbesc.

 

Bella

 

 

             L-am înjurat pe Carlisle în toate modurile posibile, în timp ce spălam absent o farfurie. Sunetul soneriei m-a speriat, ceea ce a cauzat alunecarea farfuriei din mâna mea.

 

             -La naiba,am mormăit printre dinţii încleştaţi privind lacul de sânge ce se scurgea încet pe gresie, murdărind totul.

 

             Mi-am înfăşurat mâna într-un prosop de bucătărie şi m-am îndreptat spre uşă. Edward îmi zâmbea vesel, dar s-a încruntat la vederea nuanţei sângerii a prosopului.

 

             -A fost un accident, am murmurat jenată, în timp ce el a desfăcut bandajul improvizat şi mi-a investigat rana.

 

             -Crezi că poţi trece de o zi fără să păţeşti nimic?a ridicat o sprânceană. Siguranţa te e incredibil de greu de păzit. Mă mir cum de încă eşti întreagă.

 

             Mi-am dat ochii peste cap şi am scos limba. El a zâmbit în timp ce îmi înfăşura mâna.

 

             -Ce te aduce pe aici?l-am întrebat investigându-i lucrarea.

 

             -Păi nu cred că vrei să mergi pe jos la garaj, a zâmbit mergând spre bucătărie.

 

             -Răutăciosule, m-am bosumflat teatral.

 

             Piciorul lui a călcat pe farfuria mea şi s-a întors spre mine. Eu doar am zâmbit.

 

             -Să înţeleg că asta e cauza loviturii  tale?

 

             -Ceva de genu.

 

             A curăţat atent fiecare particulă şi a şters sângele.

 

             -Şti, am rânjit, ai fi o soţie ideală.

 

             Am râs lăsându-mă să cad pe canapea în timp ce el venea spre mine. Corpul lui s-a suprapus peste al meu zâmbind.

 

             -Nu zău?

             Şi-a aruncat buzele peste ale mele când uşa s-a deschis dintr-o dată şi am blestemat pe oricine a făcut asta.

 

             -Luaţi-vă o cameră, a rânjit Jacob din uşă.

 

             -Ia-ţi o viaţă!am urlat printre săruturi.

 

             -Hei, nu eu sunt cel care se îndoapă cu dulciuri în fiecare moment al vieţii.

 

             -Nu… –sărut- te… –sărut- …lega –sărut- …..de dul…. –sărut- ciurile mele –sărut-, am murmurat în timp ce o perină a atacat capul lui Jake, o perină aruncată de mine.

 

             Edward s-a ridicat şi m-a tras după el în tmp ce îmi priveam vizitatorul……. vizitatorii, am zâmbit când Renesmee a apărut roşie după uşă.

 

             I-am investigat atent pe fiecare în parte şi ochii mi-au rămas pe buzele lui Jake.

 

             -V-am prins!am urlat într-un mod tipic Alice arătând cu degetul spre ei.

 

             Toţi s-au holbat la mine, inclusiv Edward.

 

             -Ori Jacob a început să se dea cu ruj, ceea ce sincer nu ar fi prea indicat pentru aşa zisa lui masculitate, am chicotit, ori voi doi aţi avut parte de puţină dstracţei, zâmbetul meu s-a transformat în unul diabolic şi faţa lui Renesmee s-a roşit şi mai mult, aprobându-mi ideea.

             -Hei, eu nu mă bag în viaţa ta, deci nici tu nu te băga în a mea, s-a încruntat Jacob şi o urmă de roz i-a colorat şi lui obrajii.

 

             -O, ba da, te bagi, l-am contraatacat şi ceilaţi ne priveau cu interes tipica ceartă.

 

             Ne-am privit atent intrând într-un concurs copilăresc, dar plin de importanţă, …. pentru noi.

 

             -Ar fi bine să mergem sau Carlisle ne va omorî, la propriu, ne-a avertizat Edward privind cu atenţie ceasul de pe perete.

 

             Am aprobat luând cheile şi continuaând să le zâmbesc celor doi. Uşa s-a închis cu viteză când paşii mei grăbiţi se auzeau pe trotuar. Am pătruns în maşina lui Edward, în timp ce Renesmee a intrat în a lui Jake. Asta va fi o zi a torturii… pentru ei…

 

––––––––––––––––––––––––-

 

Imi cer scuze ca a durat atat de mult, dar trebuia sa scriu si la celalat fik………😀

 

acum am postat la amndoua shy cred ca va fi ultima data pana dupa craciun, deoarece merg la bunici, la tara shy acolo nu am calculator sau mai ales NU internet. Imi cer scuze shy sper sa ma intelegeti!  sper sa va placa shy….. Craciun fericit! :X multumesc mult ca citit🙂