Nu ştiu ce să spun despre o continuare… ideea încă o iubesc, dar sunt cam dezamăgită… ceva din mine vrea să rescrie totul… vreau ceva mult mai… inteligent, coerent şi bine scris…. şi o voi face, nu ştiu când, dar o voi face… O continuare m-ar tenta enorm… dar aş trece la alt capitol din viaţa personajelor… se maturizează, iar eu aş păta adolescenţa lor, nebunia… deşi ideea nu e exclusă… dar când voi scrie o continuare, voi rescrie şi ce e scris până în prezent…

Iar celelalte bloguri… urmează să le şterg în următoarele minute… imediat ce apăs aici pe ,,Publish”. De ce? ştiu că sunt neserioasă şi că nu sunt în stare să duc ceva la capăt, îmi cer scuze dacă există persoane care regretă acest lucru, dar nu mai înseamnă nimic pentru mine… m-am minţit luni de zile spunând că voi continua, dar adevărul e că nu o pot face… ideile nu mă mai atrag… îmi pare rău, dar le-am terminat…

Cât despre mine… ,,Laurry12″ e o puştoaică de 12 ani: imatură, iraţională şi oarecum paralelă cu realitatea. Laura de acum e complet altfel… percepe totul altfel… ,,Laurry12″ moare împreună cu Streets… deşi la Streets nu voi renunţa cu adevărat, renunţ la ea… voi mai scrie, dar nu ca ,,Laurry12″…  capitol închis pentru mine…

Nu ştiu cât înţelegeţi din cele menţionate, dar prindeţi esenţialul… Mulţumesc că aţi citit şi v-aţi spus părerea şi cel mai mult pentru că m-aţi ajutat să cresc…

Ultimul meu post… Bye…

Săream ca o nebună şi toţi mă priveau ciudat –nu că nu aveau de ce, dar nu le strica puţină discreţie.

-Am intrat!am strigat întorcându-mă spre Edward. Am intrat la Dartmouth!

I-au trebuit câteva secunde să proceseze informaţia şi a zâmbit. M-am lăsat purtată de val aruncându-mă în braţele lui şi sărutându-l cu pasiune. Nu observam nimic, zecile de oameni din jurul meu, tatăl lui care probabil ne privea ciudat, prietenii care râdeau, toate erau doar detalii. În acea clipă existam doar noi şi nimeni nu ne putea despărţi.

-Ura pentru Bella!

Mă rog, nimeni înafară de Emmett…

-Em mereu îţi găseşti cele mai proaste momente, am mormăit.

-Scuze, şi-a dat ochii peste cap doar pentru a mă enerva pe mine.

Rose a ieşit din mulţime aruncându-se în braţele lui şi sărutându-l. Emmett părea distrus, încă rânjind.

-Nu-mi vine să cred! Emmett a tăcut! Trăiască Rose!striga Jasper care o ţinea strâns în braţe pe Alice.

Eu m-am aplecat din nou spre Edward sărutându-l discret şi afundându-mă în braţele lui.

-Se pare că vom fi colegi, a rânjit Edward şi fericirea care m-a lovit era inexplicabilă. Un alt plic mototolit stătea în mâna lui.

Dacă am spus vreodată că îmi urăsc viaţă, că sunt blestmată pe veci… totul se schimbase într-o singură secundă. Brusc nu mai simţeam nici o durere, tristeţe sau orice urmă neagră. Mă simţeam norocoasă şi incredibil de fericită.

Zâmbetul de pe buzele mele era cel mai fericit zâmbet pe care-l schiţasem vreodată şi am simţit pentru prima dată… viaţa.

Dacă mereu eram pregătită de orice, char şi de moarte acum totul era schmbat. Nu voiam săm mor, nu când mai doream atât de multe de la vaţă.

Am menţonat vreodată cât îmi iubesc viaţa?

Şi ăsta e sfârştul ameţitei Bella Swan… cel puţin de vara asta…

————————–OoO————-oOo————-

Tanya dispăruse din peisaj împreună cu tovarăşul ei tembel, Carlisle mi-a zâmbit cu afecţiune chiar dacă i-am izbit maşina de un copac –mda, din nou-.

Treburile la garaj erau ca de obicei şi Mike încă îşi îngrijea scorpia, care părea chiar afectoasă…

Jacob… era Jacob. Probabil îşi petrecea fiecare clipă alături de Renesmee pe plajă, lucrurile evoluând mult între ei şi păstram legătura, iar el avea grijă să mă sâcâie mereu cu noile lui jucării.

Tatăl lui Renesmee era acelaşi, dar acum singur. Ea locuia în conacul meu bântuit alături de Jake cât timp eram eu plecată. Cineva trebuia să aibă grijă să nu ajungă în dezagregare, dar cu Jake şi Renesmee singuri, şansele erau aceleaşi…

Familia Cullen era aceeaşi. Alice îl tortura pe Jasper şi uneori pe Renesmee care părea mai ascultătoare decât mine şi Alicea avea grijă să-m amintească asta în fiecare moment al vieţii mele. Emmett probabil îi chinuia pe toţi, iar Rose asista la spectacol cu o pungă de popcorn în mână în timp ce Esme îi mustra drăgăstoasă.

Iar eu eram o elevă model, oricât de greu vă e să credeţi asta. Edward are grijă să mă ajute cu acomodatul, deşi am fost de cel puţin două ori în biroul directorului din cauza curselor mele din parcarea şcolii. Eh, obiceiurile se uită greu.

Totul s-a terminat ceva gen ,,Happy Ending” , cel puţin deocamdată… până la urmă, mereu urmează vara viitoare…

——————————————————————————–

Sper ca e un sfarsit suficient de bun……. sper sa va placa……. eu una urasc finalurile triste……… de aceea imi place sa scriu ceva plin de viata……. sper ca v-a placut acest fik……. shy va rog sa trageti cu ochiul shy AICI http://laurrry.wordpress.com/2010/01/09/multumiri/

             Vreau să vă mulţumesc că mi-aţi citit ficul şi mă bucur enorm că va plăcut. De asemenea mulţumesc că m-aţi înţeles de fiecare dată când nu am putut scrie şi mulţumesc mult pentru comentariile minunate şi pentru sugestii…..  Fetelor sunteţi cele mai tari… a fost o experienţă incredibilă, amuzantă şi destul de dificil la început fiind primul meu fic.

             Mulţumesc mult că m-aţi suportat şi că nu m-aţi înjurat pentru notele de autor =)) Mulţumesc pentru susţinere, dacă nu eraţi voi probabil acest fic nu era terminat niciodată. Ştind că cineva chiar îl citeşte m-a motivat să scriu… şi mi-a plăcut enorm.

             Nu pot exprima tristeţea că s-a sfârşit, dar probabil cele care a-ţi mai scris înţelegeţi, dar de asemena mă bucur că am reuşit să-l duc până la capăt.

             Aş mai vrea să-i mulţumesc şi unei prietene din umbră care dacă i-aş scrie numele m-ar asasina. =)) Mersi c-ai crezut în mine Ilo :X  De asemenea nebunelor mele prietene Ale si Ale )care abia au reust sa tina secret acest lucru…

             Vreau să vă mulţumesc din nou pentru apreceri şi susţinere… Nu voi şterge niciodată acest blog… vreau să îl am mereu…

             Mulţumesc pentru tot…

                                                      Laura

Era prima cursă de care îmi era teamă, în toată existenţa mea. Vara era pe sfârşite, iar şansele de a rămâne important în această lume erau minime, iar după micile mele evenimente catastrofale coborâsem destul de mult în clasament.

Asta era şansa mea. Mă simţeam ca la început. Oamenii mă priveau cu aceeaşi îndoială în timp ce treceam pe lângă ei. Zâmbeau superior când mă îndreptam spre maşină. Mă priveau dezgustaţi, ca pe o amatoare, amuzaţi de prezenţa mea, în timp ce Tanya era regina.

Cât de ironic putea suna totul. O întoarecere de 360 de grade sau pentru mine un coşmar, însă, pentru a fi de o mie de ori mai rău, nu reprezenta decât realitatea.

Teama constantă îmi oprea respiraţia şi voiam să dispar, să devin o particulă invizibilă şi să mă evapor, dar asta era imposibil.

Acum eu eram novicele şi toate astea deoarece am privit totul mult prea superficial, ceea ce m-a făcut să-mi subestimez adversarii şi minţile lor bolnave care m-au adus pe patul de spital.

Simţeam o diferenţă între vechea şi noua Bella. Îmi puteam vedea punctele slabe suficient de clar, superficilitatea cu care priveam orice situaţie, dorinţa de viteză, prostia de a accelera la fiecare curbă şi adrenalina de care îmi era atât de dor.

Maşina mea era înconjurată de mulţime, o mulţime care voia să mă vadă strivită de un perete şi pe Tanya învingătoare, să poată zâmbi la vederea durerii, dar asta era exact ce nu voiam să le dau. Ca şi prima dată, voiam să le arăt că eram aceeaşi Bella Swan care nu a pierdut în viaţa ei nici o cursă.

Uşa maşinii s-a închis brutal când m-am aşezat la volan. Toţi s-au îndepărtat şi cursa se apropia.

Odată cu startul o durerea mi-a atacat piptul. Toţi îmi priveau maşina imobilă în timp ce căutam în mine dorinţa de a mă opri.

Tanya a zburat pe lângă mine rânjind. Ceva explodase în interiorul meu, rupând acea durere. Dorinţa s-a strecurat din nou în timp ce veninul mult aşteptat mi se revărsa prin vene… Asta era tot ce aşteptasem.

Dar acum o cunoşteam pe vechea Bella. pe cea naivă şi nebună, iar acum eram o Bella înbunătăţită, plină de moralitate şi atentă, calculată, dar apoi mi-am dat seama că asta nu era posibil. Nu eu…

Zâmbetul tâmp mi-a reapărut pe buze în timp ce şoseaua urla în urma mea lăsând dâre invizibile de foc, iar piciorul alunecând nebuneşte pe acceleraţie… Asta eram eu!

Nu m-am abţinut să-i zâmbesc Tanyei când am ajuns lângă ea. Ceilalţi erau amatori, şoferi neexperimentaţi sau mult prea calculaţi care nu aveau nici o şansă. Ori aveai asta în sânge, ori nu!

Am tachinat-o puţin lăsând-o să mă depăşească, apoi ajungând-o uşor din urmă. Cutele dintre sprâncene se intensificau în timp ce încerca să mărească viteza, dar era vorba de mine şi de jucăria mea mult prea rapidă pentru creierul ei minuscul. Poate dacă ar face diferenţa între frână şi acceleraţie ar avea o şansă, dar cum aşa ceva e imposibil maşina Tanyei s-a oprit brusc.

Cât creier iţi trebuie pentru aşa ceva? Am oftat. Mă aşteptam la mai mult de la ea, dar nu puteai cere prea mult de la o Barbie ndezvoltată în partea superioară a corpului…

Aproape am auzit urletele furioase ale viperei când am trecut linia de sosire şi toţi s-au holbat la mine.

-Ironic nu?i-am zâmbit unui imbecil care rânjea superior prima dată. Acum faţa lui era şocată şi mă privea de parcă ar fi văzut o fantomă.

Am trecut pe lângă el abandonându-l în starea de şoc.

-Swan!

Totul are şi un sfârşit nu…?

-Swan!!!

Şi începem…

Faţa lui Carlisle a prin cea mai ciudata nuanţă de violet şi îl priveam amuzată. Niciodata nu reuşisem să-l enervez atât de tare –şi o făcusem de multe ori. Mi-am privit mândră realizarea şi am încercat să fac o faţă seriosă şi plină de remuşcări, dar a ieşit un dezastru aşa că am renunţat.

-Ai putea măcar să te prefaci că îţi pare rău, a murmurat enervat.

-Hey, chiar am încercat asta. Nu e vina mea că nu am nici o remuşcare!Am închis gura brusc.

Asta trebuia să fie doar mintal… Ochii lui au ieşit din orbite şi toţi mă priveau mai mult decât şocaţi, îngroziţi… Apoi mi-am amintit că nimeni nu-i comentează lui Carlisle şi că nimeni nu avea curajul să facă asta, dar de asemena eu eram din nou excepţia. Ca întotdeauna.

Carlisle era şeful. Nimeni nu ieşea din vorba lui, înafară de mine, nimeni nu-i comenta şi categoric nimeni nu-i fura maşina, iar la toate eu eram excepţia. Ciudat era că eu eram singura care rămăsese în viaţă, la figurat. Toţi erau daţi afară pentru simplul fapt că au oftat, dar eu eram tare. Ce? Am fost îngrozită de şofat, asta nu înseamnă că îmi scade mândria… mda, de parcă aşa ceva ar fi posibil.

-Sunt concediată?am întrebat zâmbind în semn de scuză când faţa lui s-a mai calmat şi violetul a devenit doar un roz închis –pentru mine asta era o realizare.

-Tu ce crezi?

-Că ar trebuii să-i iau boarfele şi să plec naibii de aici?am rânjit.

În sală s-au auzit câteva chicote.

-Drăguţă presupunere şi ingenioasă, dar te iert.

De data asta a fost rândul meu să mă holbez la el ca o dementă. Eu şi restul persoanelor…

-Tanya!a urlat în toată sala şi nemernica şi-a făcut apariţia.

Aveam atât de multe imagini şi o dorinţă nebună de a-i modela faţa Tanyei, dar –cu greu- m-am abţinut.

-Eşti concediată, a zâmbit.

-Ce? Dar…?

Ha??!?!?!!?!?!?

Tanya concediată? Era cumva ziua mea? Nu-mi vine să cred? Fără Tanya?!?!?!? W-O-W!!! Am menţionat vreodată cât de mult îl iubesc pe Carlisle?

Ochii Tanyei se întunecau în timp ce eu zâmbeam ca o tâmpită încercând din greu să-mi stăpânesc râsul haotic.

-Concediat înseamnă concediat, vocea lui Carlisle era severă. Şti pe unde e ieşirea…, de data asta i-a zâmbit.

Nu puteam exprima fericirea pe care o simţeam. Asta da cadou! Îi făceam veselă cu mâna în timp ce ea îmi trimitea fulgere pline de furie.

-James, o poţi acompania.

Doi la preţ de unu! Super! O viaţă fără ei doi… asta da plăcere. Radiam de fericire şi Carlisle mă privea rânjind pregătindu-se să plece.

-Asta e tot?l-am întrebat când s-a întors pe călcâi. N-ai să mai urli? Să mă ameninţi? Sau vre-o pedeapsă prostească?

-Bella, bine că mi-ai amintit. Cureţi garajul timp de două săptămâni.

-Ce? Nu-i corect!m-am plâns împrumutând faţa de căţeluş a lui Alice.

-Vrei să enumăr câte tâmpenii ai făcut? Spitalizare. Intrat cu maşina în copac, zid. Furtul de maşi…

-… Două săptămâni. S-a făcut, l-am oprit repede şi toţi au râs. Nu aveam chiar cazier curat, dar asta e. Nimeni nu e perfect.

A zâmbit.

-Bună cursă şi să nu uit, a căutat prin haină şi mi-a aruncat o bucată de hârtie. Felicitări!

Plicul era desfăcut.

-Te-ai uitat!l-a acuzat arătându-l cu degetul.

Am privit atent înăuntru…

-DA!!!

——————————————————————————

Am reusit sa ma furisez la calculator shy sa mai scriu ceva………:-”

Sper sa va placa………. acesta e penultimul capitol din Streets……

Later edit:……… am gresit….. trebuia sa scriu cap 37……. scz

             -Hei!am zambit si el a ridicat o spranceana cand a abandonat hartiile.

             -Bella, in ce naiba te-ai bagat?a oftat incruntandu-se.

             -Pai…

             I-am explicat totul. Fara secrete, iar fata lui prindea o noanta palida. Nici nu ma asteptam la mai putin. Am oftat la randul meu cand s-a incruntat mai tare, iar cutele s-au adancit mai mult.

             -Deci, sa vad daca am inteles bine. Tu si Tanya vreti sa concurati iar si tu vrei ca eu sa te ajut sa scapi de aceasta… ,,fobie“?intreba radicand o spranceana.

             -Cam asa ceva, am recunoscut.

             -Tu chiar ai crezut ca as fi de acord?

             -Defapt m-am indoit in fiecare secunda…

             -Bine ai facut.

             -Trebuia sa incerc. Edward, n-o voi lasa sa ma invinga.

             -Tu si demnitatea ta. Sa nu mai adaug de incapatanare, ofta.

             M-am apropiat de el zambindu-i.

             -Va trebui sa te obisnuiesti cu mine asa cum sunt.

             A ras.`

             -S-a facut.

             -S-a facut insemnand ca ma vei ajuta sau s-a facut ca te vei obisnui cu mine?

             -Ambele.

             L-am sarutat.

             -A fost mai usor decat credeam.

         ————————oOo———–oOo—————————–

             Edward mă aştepta lângă maşină, iar paşii mei deveneau din ce în ce mai lenţi. Acea fobie putea fi catalogată ca fiind cel mai mare coşmar al meu. Respiraţia mi se accelera, iar bătăile inimii deveneau din ce în ce mai neregulate. Uram asta. Uram acea slăbiciune îngropată adânc în corpul meu. Uram s-o simt spărgându-se în zeci de particule de teamă şi risipindu-se în fiecare centimetru al corpului.

             Am refuzat să arăt asta şi mergeam cu un zâmbet chinuit pe faţă. Dacă Edward ar afla asta ar renunţa şi probabil m-ar înghesui într-o cămaşă de forţă sau ceva asemănător.

             Nu părea sigur de expresia feţe mele şi am încercat să alerg spre scaunul şoferului căutând acea adrenalină nebună, dar era de negăsit. Nu simţeam plăcerea haotică la atingerea vopselii negre şi panica s-a simţit din nou, dar am ignorat-o.

             -Eu conduc!

             Edward a intrat în maşină înintea mea aşezându-se la volan.

             -Dar ai spus…

             -În primul rând vreau să mă asigur că nu faci nici un accident.

             Am oftat aşezându-ma lângă el. Privirea lui era de asemenea plină de teamă şi m-a privit cu un semn de întrebare când a băgat cheile în contact.

             Eu am dat din cap în semn afirmativ şi maşina a pornit. A fost nevoie de o singură secundă pentru a simţi particulele de teamă acaparându-mă şi aerul din plămâni pulsând. Încercam să respir fără rost şi Edwarda oprit maşina.

             -Din nou!am cerut expirând uşurată.

             El nu m-a privit când a pornit-o din nou, dar îi puteam percepe durerea bine ascunsă. Rezultatul a fost acelaşi şi Edward îşi pierdea răbdarea, oprind din nou.

             -Din nou, am spus printre dinţi.

             Am continuat ritualul timp de câteva ore, iar rezultatul era acelaşi. Eram pe cale să renunţ şi gâfâiam, în timp ce durerea înfrângerii era peste tot.

             -Din nou, am oftat în cele din urmă, dar maşina nu a mai pornit.

             -Din nou!aproape am urlat mai mult de durere.

             -Nu crezi că exagerezi? E prea mult, ochii lui erau rugători, plin de suspine.

             -Te rog, am murmurat. Din nou!

             El a pornit maşina şi simtomele au fost aceleşi. O singură secundă a diferenţiat totul. Căutam nebuneşte acele sentimente, dar erau de negăsit. Tânjeam după nebunia mea şi refuzam să cred că acesta era sfârşitul.

             Lacrimile voiau să cadă, dar am refuzat să le dau drumul. În schimb am deschis uşa fugind afară.

             Voiam să fiu singură, departe de tot. Edward nu m-a urmărit oferindu-m libertatea de a suferi în linişte. Sferele trădătoare de foc s-au revărsat pe obrejii mei. Uram să plâng, să simt acea disperare, acea slăbiciune umană, dar sentimentele mele erau un haos total, o multitudine de disperări diferite fără sens.

             Mi-am şters lacrimile cu mâneca. Voiam să mă întorc şi să fug în acelaşi timp. Locul acela era refugiul meu, dar în acelaşi timp blestemul meu.

             Oare eu eram următoarea? Tata era un amator al vitezei. Viteza l-a omorât? Oare eu eram următoarea victimă? Probabil. Dar cum eu eram exact la fel nu îmi păsa răspunsul.

             Puteam muri în acea clipă. Puteam fi călcată de un camion, răpită de extratereştri, mâncată de dinazauri, ucisă de stilouri carnivore, orice. Puteam intra în primul stâlp de telegraf, dar nu acceptam să renunţ la şofat nici cu preţul vieţii. Asta putea suna destul de dramatic, dar eram în stare de orice, iar fiind –categoric- vorba de mine stâlpul acela era ma aproape decât îmi imaginam.

             Eu eram eu.

             Îcăpăţânată!

             Guralivă!

             Şi mai ales:
             Incredibil de nebună!

             Paşii mei se măreau şi îmi auzeam găfăitul în timp ce alergam cu cea mai mare viteză spre Edward care încă stătea în aceeaşi poziţie, rezemeat de maşină.

             S-a holbat ciudat la mine şi la felul nebun în care respiram. Mă agăţasem de picioare împingând aerul în plămâni.

             -DIN-NOU! Am silabisit cuvintele cu încredere şi simţeam cum ochii mei luau foc.

             Doar a intrat îna maşină şi l-am urmat.

             Cheile au ezitat, şovăind la intrarea în contact, dar maşina a pornit. Accesul de furie constantă şi de teamă era acolo, dar într-un mod diferit. Simţeam o luptă între ambele părţi ale mele şi războiul mă rupea în bucăţi alungând aerul din plămâni.

             Cheia s-a rotit din nou de câteva ori, pănâ când inima mea a bubuit puternic…

             Carlisle nu parea sa ne observe ceea ce ne-a fost de mare ajutor. Bineinteles eu devenisem fata invizibila de cand cu accidental meu si cu pedeapsa mea cruciala si nedreapta.

             -E ciudat cata liniste e pe aici de cand esti in ,,concediu“,a murmurat Carlisle si am marait.

             -Ai noroc ca esti seful meu, am mormait plecand de acolo inainte sa uit acest lucru.

             Tanya imi zambea in timp ce isi tortura masina.

             -Tipa asta are masina ultimul racnet, a fluierat Mike si am incercat sa nu-l pocnesc.

             -Ultimul racnet al masinii cand si-a vazut stapana, am murmurat si el a ras.

             Tanya m-a privit atent zambindu-mi, iar eu m-am intors la vechiul hobby. Distruginea Tanyei imaginare. Deja o simteam langa mine si mainile tanjeau dupa atingerea bruta a chipului ei. Dar m-am oprit inainte sa nu le mai pot controla, nu ca m-ar fi deranjat acest lucru. Asasinarea Tanyei era cea mai placuta imagine creata de mintea mea diabolica. Lipsa sofatului imi ataca mintea facand-o –desi pare imposibil- mai bolnava decat inainte.

             Jake mi-a privit ranjetul incruntandu-se.

             -Bella, deja incepi sa ma sperii, a murmurat creand o fata serioasa. Lipsa masinii iti afectaza mintea,chicoti.

             -Iti dau eu ceva sa-ti afecteze ochiul daca nu taci naibii din gura!

             -O stare inexplicabila de furie. Asta ar putea fi periculos, a continuat sa mearga zambind.

             Jacob putea fi asa o pacoste cand voia si partea rea era ca voia cam des, lucru nu prea sanatos pentru siguranta mea mintala sau pentru a lui fizica.

             -Totusi Carlisle spunea ceva de o cursa?l-am intrebat pe Jake, care inca se distra.

             -Mda, asa am inteles.

             -Ar fi o problema…

             -Care?

             -Cine va condce masinile?am ridicat o spranceana si el a privit pentru prima oara in jur.

             Nu era nimeni inafara de Mike, care sincer nu era chiar cel mai bun sofer si scorpia de Tanya, pe care as vrea-o calcata de un Hummer. Dar de asemenea acest lucru ramane doar un vis, un vis incredibil de frumos, dar doar un vis.

             -Unde e Edward?l-am intrebat pe Jake care inca privea incaperea goala.

             -Carlisle l-a trimis nu stiu unde pentru nu stiu ce foi, s-a incruntat.

             -Mda, nici eu nu stiu de ce te mai intreb pe tine.

             S-a intors la masina lui si eu la banca mea. Daca a privi o masina si a nu face nimic cu ea, deoarece ai un sef exigent care nu are incredere in aptitudinile tale de sofer e plictisitor, a sti ca ai pierdut acea masina si ca tot acel sef nu te lasa nici sa iti imaginezi ca o privesti e de o mie de ori mai plictisitor. Totusi Carlisle nu era prin zona, cat despre Jacob era ca un copil de gradinita, iar masinile  reprezinta jucaria cea noua, asa ca nu aveam nici o sansa sa-l trezesc din transa.

             Am mers incet spre masina si degetele mele erau pe cale sa atinga vopseaua neagra dupa care tanjeau atat de mult.

             -Nu te apropia de masina!vocea ferma a lui Carslisle s-a auzit brusc speriindu-ma.

             Era in spatele meu.

             -La naiba Carlisle! Tot asteptatul asta e incredibil de plictisitor, iar daca tu chiar te asteptai sa nu conduc o luna intreaga, lasa-ma sa te informez ca asta nu se va intampla niciodata, iar daca nu primesc aprobarea ta, sa nu te sperii daca iti lipsescte vre-o masina.

             El m-a privit radicand o spranceana. Clar era cel mai patetic discurs al meu si cea mai jalnica incercare de a-l indupleca pe Carlisle, dar acum eram ca o obsedata de droguri la dezintoxicare si acea lipsa durea ca naiba.

             -Nu,  a fost tot ce a zis si a plecat.

             Eram pe cale sa deschid usa cand s-a intors brusc.

             -Nu te atinge de masina!

             Am plecat de acolo injurand in minte, sau urland injuraturi in minte, dar creierul meu era atat de dezordonat incat nici macar aceste lucruri simple nu imi mai erau clare.

             La naiba cu regulile tampite ale lui Carlisle! Daca nu mor din cauza unui accident voi muri de nervi. Si atunci tot el era de vina.

             Luna aia nenorocita nu se mai scurgea si simteam cum mor incet. Stiu ca trecuse in jur de o saptamana, dar era deja prea mult si in loc sa ma felicite pentru cat am indurat si sa ma lase sa conduc mai mult el imi interzice sa-mi ating propria masina. Imi venea sa urlu. Nedrept! Nedrept! Nedrept!

             -Ce pacat, Tanya s-a asezat langa mine. Poti atinge masina mea daca vrei. Eu nu am restricita, a ranjit.

             -Du-te dracu, mormaitul meu trebuia sa sune amenintator, dar scorpia nici nu s-a miscat.

             Probabil lipsa creierului si a oricarei urme de neuroni ii opera si simturile sau apropourile, care acum era sa plece naibii de aici pana nu dau drumul planurilor sadice plantate adanc in mintea mea, dar pentru ca lipsa inteligentei era incredibil de clara a ramas.

             -Eu incercam sa te ajut si tu…

             Deja trecea la vocea prefacuta de pisica, iar acest lucru ma facea sa vars.

             -Scuteste-ma bine? Du-te naibii la rablamentul tau nenorocit si lasa-ma in pace, am spus cat de gallant am putut.

             Stiu ca limbajul nu prea prea galant, dar fiind vorba de mine si de un parazit ca Tanya puteam fi scuzata.

             -Ai grija cu masina mea!

             -N-am nimic cu masina ta, dar am ceva cu stapana, am marait si ea s-a uitat tamp la mine.

             -Crezi ca micutul tau Ferrari, aproape a ascuipat numele, si jalnicul lui sofer ma va invinge pe mine?a inceput sa zambeasca.

             -Scuze scumpa, dar credeam ca te-am invins déjà nu?ranjetul a aparut sip e fata mea, pana la urma daca ea e o nenorocita ordinara eu de ce sa nu fiu?

             -Ti-e frica cumva?, a murmurat James apropiindu-se de noi.

             -Nu scapasem cumva de tine? Sau tu esti genul acela de molecula care se divide?

             El s-a uitat la mine cu o fata de idiot –ma refer mai idiot decat de obicei-.

             -Scuze pentru notiunile stiintifice, am uitat ca vorbesc cu un dobitoc.

             -Ai grija cu limba aia ascutita fetit-o, ranji.

             -Din pacate pentru tine niciodata nu m-au intimidate idiotii.

             S-a incruntat.

             -Mi-ar placea sa accept provocarea ta, mormai Tanya. Dar am uitat, tu nu mai ai masinuta si Carlisle nu te va lasa niciodata sa conduci din nou.

             -Nu te-am provocat nimic.

             -Nu-mi spune ca ti s-a facut frica?

             -S-a facut. Saptamana viitoare. Succes.

             S-a uitat dezaprobator in urma ei plecand cu scumpul ei catelus ascultator care o urma grijuliu. Cat de jalnic. Daca eram in locul lui m-as fi sinucis de mult.

             Stiu ca tocmai facusem o greseala provocand-o pe Tanya, deoarece –oricat de mult uram sa recunosc asta- sanatatea mea privind masinile era cam subreda si ideea pe care o aveam pentru a ma ,,insanatosi“  nu era chiar cea mai stralucita, defapt era chiar tampita rau, dar nu aveam alta.

             M-am ridicat de pe banca indreptandu-ma spre biroul lui Carlisle, lucru pe care l-am facut des, dar nu pentru ca aveam nevoie de ceva. Speram ca, Carlisle sa-mi ofere informatiile necesare si am tras adanc aer in piept cand usa garajului s-a deschis brusc si Edward a intrat inauntru, ascuns dupa zeci de dosare instabile.

             Garantat ma va omari dupa ce ii voi cere asta…

———————————————–

Dupa cum am spus imi cer scuze pentru reintoarcerea mea intarziata la civilizatie si multumesc pentru intelegere. Stiu ca un om normal nu posteaza la ora asta, dar doar acum am reusit sa ma furisez. >:)     Sper sa va placa si astept commuri

Renesmee

             Apusul  mă orbea, dar nu am îndrăznit să cobor din pat, decât când am auzit uşa închizându-se cu putere, apoi un motor pornind brusc. Sunetul maşinii s-a pierdut în depărtare şi cu un oftat m-am lăsat să cad cu picoarele pe podea.

             Liniştea din cameră era agasantă, trimiţându-mi înţepături de durere în tot corpul. La naiba cu viaţa mea…

             Am hotărât să sar peste cină  şi eram pregătită să ies pe plajă bucurându-mă de o seară liberă. Nu ştiusem cum se scurse ziua mea, dar categoric într-un mod plictisitor, total neinteresant

              Soarele încă era acolo răsfăţându-mi părul cu mii de nuanţe maronii în timp ce picioarele au intrat în contact cu nisipul fierbinte.

             Briza mării m-a scos din depresie, dar singurătatea ei mi-a readus un sentiment gol.

             -Frumoasă seară, a comentat vocea veselă a lui Jake, speriindu-mă din nou.

             -Şti, am murmurat, ai prostul obicei de a apărea de nicăieri.

             -Nu e vina mea că eşti incredibil de neatentă, rânjetul i-a apărut pe faţă şi i-am scos limba copilăreşte.

             Eram aproape de mare, atât de aproape încât simţeam atingerea lină a apei gâdilându-mi tălpile.

             -Îţi place să înoţi?am întrebat copindu-i rânjetul şi gândindu-mă la un plan diabolic.

             -Da, a răspuns şovăind. De ce?

             -Voiam să mă asigur că nu te îneci,am mormăit împingându-l cu toată forţa în prmul val, înainte să reuşească să articuleze vre-un cuvânt.

             Ochii lui i-au săgetat pe ai mei în timp ce râdeam.

             -Nu e cinstit,a murmurat întinzându-mi mâna uşor amuzat.

             -Soarta, i-am zâmbit încercând să-l trag afară, dar deoarece puterea lui era dublă cât a mea m-am trezit făcând o tumbă şi alunecând în apă. M-am încruntat.

             -Nici asta nu e cinstit, am spus evitând valurile.

             -Soarta, rânjetul s-a transformat într-un râs

isteric şi al meu la fel.

             Probabil noi eram singurii care aveau parte de o baie la ora asta, dar acest lucru făcea totul mult mai amuzant.

             El a ieşit primul, trăgându-mă şi pe mine după el. Pentru un moment piepturile ni s-au unit şi deşi a fost doar pentru o secundă căldura emanată de corpul lui m-a făcut să roşesc.

Te smţi bine?m-a întrebat dându-şi jos tricoul ud, în timp ce eu rămăsesem în aceeaşi poziţie.

             Am dat din cap tremurând şi aruncându-mă pe nisip.

             S-a aşezat lângă mine lăsându-se pe spate şi privind stelele abia apărute. Am făcut acelaşi lucru păstrând liniştea.

             Momentele petrecute cu el erau magice, parcă dintr-un basm unic şi asta îmi dădea un sentiment ciudat, neîntâlnit, dar incredibil de plăcut.

             -Urăsc apusurile,am oftat privind soarele cum se stinge încet.

             M-am ridicat de jos şi el m-a urmat privind imaginea morbidă.

             -Cred că asta e singura excepţie, a murmurat apropiindu-se de mine.

             Trupul meu a rămas intact, ca o stană de piatră, doar privindu-l. S-a uitat adânc în ochii mei apropiindu-se tot mai mult de mine.

             A rupt distanţa dintre noi şi buzele lui le-au atins uşor pe ale mele. N-am reacţionat, încă gândind, dar în cele din urmă am abandonat raţiunea şi m-am lăsat pradă sentimentelor. Am intentisifcat sărutul, lăsându-l să-mi invadeze gura şi mi-am înfăşurat mâinile după gâtul lui.

             Deşi suna ciudat, era primul meu sărut şi acum înţelegeam ce era cu acel sentiment ciudat, care-mi ataca corpul când era el prin prajmă, iubire, era prima dată când o simţeam şi îmi trimitea valuri de fericire în corp. M-am aruncat şi mai mult în jocul sentimentelor, dar sărutul a fost închis de lipsa de aer.

             L-am privit atent în ochi şi el rânjea, ceea ce m-a făcut şi pe mine să zâmbesc.

Bella

             L-am înjurat pe Carlisle în toate modurile posibile, în timp ce spălam absent o farfurie. Sunetul soneriei m-a speriat, ceea ce a cauzat alunecarea farfuriei din mâna mea.

             -La naiba,am mormăit printre dinţii încleştaţi privind lacul de sânge ce se scurgea încet pe gresie, murdărind totul.

             Mi-am înfăşurat mâna într-un prosop de bucătărie şi m-am îndreptat spre uşă. Edward îmi zâmbea vesel, dar s-a încruntat la vederea nuanţei sângerii a prosopului.

             -A fost un accident, am murmurat jenată, în timp ce el a desfăcut bandajul improvizat şi mi-a investigat rana.

             -Crezi că poţi trece de o zi fără să păţeşti nimic?a ridicat o sprânceană. Siguranţa te e incredibil de greu de păzit. Mă mir cum de încă eşti întreagă.

             Mi-am dat ochii peste cap şi am scos limba. El a zâmbit în timp ce îmi înfăşura mâna.

             -Ce te aduce pe aici?l-am întrebat investigându-i lucrarea.

             -Păi nu cred că vrei să mergi pe jos la garaj, a zâmbit mergând spre bucătărie.

             -Răutăciosule, m-am bosumflat teatral.

             Piciorul lui a călcat pe farfuria mea şi s-a întors spre mine. Eu doar am zâmbit.

             -Să înţeleg că asta e cauza loviturii  tale?

             -Ceva de genu.

             A curăţat atent fiecare particulă şi a şters sângele.

             -Şti, am rânjit, ai fi o soţie ideală.

             Am râs lăsându-mă să cad pe canapea în timp ce el venea spre mine. Corpul lui s-a suprapus peste al meu zâmbind.

             -Nu zău?

             Şi-a aruncat buzele peste ale mele când uşa s-a deschis dintr-o dată şi am blestemat pe oricine a făcut asta.

             -Luaţi-vă o cameră, a rânjit Jacob din uşă.

             -Ia-ţi o viaţă!am urlat printre săruturi.

             -Hei, nu eu sunt cel care se îndoapă cu dulciuri în fiecare moment al vieţii.

             -Nu… –sărut- te… –sărut- …lega –sărut- …..de dul…. –sărut- ciurile mele –sărut-, am murmurat în timp ce o perină a atacat capul lui Jake, o perină aruncată de mine.

             Edward s-a ridicat şi m-a tras după el în tmp ce îmi priveam vizitatorul……. vizitatorii, am zâmbit când Renesmee a apărut roşie după uşă.

             I-am investigat atent pe fiecare în parte şi ochii mi-au rămas pe buzele lui Jake.

             -V-am prins!am urlat într-un mod tipic Alice arătând cu degetul spre ei.

             Toţi s-au holbat la mine, inclusiv Edward.

             -Ori Jacob a început să se dea cu ruj, ceea ce sincer nu ar fi prea indicat pentru aşa zisa lui masculitate, am chicotit, ori voi doi aţi avut parte de puţină dstracţei, zâmbetul meu s-a transformat în unul diabolic şi faţa lui Renesmee s-a roşit şi mai mult, aprobându-mi ideea.

             -Hei, eu nu mă bag în viaţa ta, deci nici tu nu te băga în a mea, s-a încruntat Jacob şi o urmă de roz i-a colorat şi lui obrajii.

             -O, ba da, te bagi, l-am contraatacat şi ceilaţi ne priveau cu interes tipica ceartă.

             Ne-am privit atent intrând într-un concurs copilăresc, dar plin de importanţă, …. pentru noi.

             -Ar fi bine să mergem sau Carlisle ne va omorî, la propriu, ne-a avertizat Edward privind cu atenţie ceasul de pe perete.

             Am aprobat luând cheile şi continuaând să le zâmbesc celor doi. Uşa s-a închis cu viteză când paşii mei grăbiţi se auzeau pe trotuar. Am pătruns în maşina lui Edward, în timp ce Renesmee a intrat în a lui Jake. Asta va fi o zi a torturii… pentru ei…

————————————————————————-

Imi cer scuze ca a durat atat de mult, dar trebuia sa scriu si la celalat fik………

acum am postat la amndoua shy cred ca va fi ultima data pana dupa craciun, deoarece merg la bunici, la tara shy acolo nu am calculator sau mai ales NU internet. Imi cer scuze shy sper sa ma intelegeti!  sper sa va placa shy….. Craciun fericit! :X multumesc mult ca citit

Bella

             -Bella, nu crezi că exagerezi?m-a întrebat Edward când nu am mai dat nici un semn de viaţă. Carlisle a spus că poţi intra în garaj.

             -Dacă nu conduc nu are nici un rost şi îi poţi spune lui Carlisle să se ducă…, am oftat. Mda, bună idee. Tocmai îl înjuram pe Carlisle în faţa fiului său, dar nu simţeam nici un fel de mustrare de conştiinţă.

             -Eşti incredibil de încăpăţânată.

             -Iar tu incredibil de enervant.

             A zâmbit şi m-am ridicat în picioare luând un alt baton de ceocolată din cauza stresului.

             -Chestia aia îngraşă, m-a tachinat şi i-am scos limba.

             -Şi faptul că nu mă pot antrena îngraşă. Lipsa de mişcare dăunează grav sănătăţii…

             -…tale şi a celor din jur, a murmurat şi mi-am dat ochii peste cap.

             Hei nu eu l-am obligat să îmi supravegheze fiecare mişcare.

             Era deja prea mult. Prea mult timp fără maşină.

             -Pot să conduc acum?l-am întrebat făcând o faţă de căţelus.

             -Nu.

             -Dar a trecut destul timp, m-am plâns.

             -Bella, a trecut o zi.

             -Cred că e suficientă aşteptarea.

             Şi-a dat ochii peste cap. O zi. Era mult. Extrem de mult. Prea mult pentru siguranţa mea mintală.

————————————–oOo———-oOo————

             Zilele treceau incredibil de încet, iar rezervele mele de dulciuri se împuţinau din cauza depresiilor constante. Îmi priveam cu dezgust mâinile amintindu-mi sentimentul claustrofobic în momentul atingerii volanului. Zâmbetul şters al Tanyiei îmi apărea mereu în faţa ochilor obligându-mă să îmi înfig unghiile în cel mai apropiat obiect, iar fotoliul meu din piele arăta atacat de un animal sălbatic.

             Prima oră a fost suportabilă, apoi totul a ajuns un adevărat infern. Şofatul era pentru mine o obsesie, echivalentul unui asasin în serie. Mda, frumoasă analogie, dar spre deosebire de un criminal, eu nu puteam abandona de acest lucru. Era o dependenţă inposibil de abandonat.

             Privitul televizorului devenise un ritual fără sens, deşi ochii îmi erau captivaţi de imagini, mintea îmi era departe, la un Ferrari negru, lucios şi rapid.

————————————oOo————-oOo——–

Opt zile şi patruzeci şi şase de minute. Bine, ştiu, exageram. Ok, exageram prea mult, dar totuşi. Era vorba de şofat şi era vorba de bine. Aceste două cuvinte mergeau grozav împreună, la fel de bine cum mergea doctor nebun şi asasinare, iar eu eram pe cale să testez acest lucru.

             Gata, asta e. Eu am încercat.

             M-am ridicat şi am ieşit pe uşă îndreptându-mă spre garaj şi căutând ceva de făcut. Doar deschiderea lui mi-a luat şaptezeci şi cinci de minute din viaţă, apoi mi-am amintit că uşa aia nu a mai fost dechisă de secole, ca multe alte lucruri din casa mea, dar nu am intrat în detalii.

             În doar patru ore şi treizeci şi opt de minute totul a fost curat, aspirat, fără parf şi aranjat. Wow, chiar aveam nevoie de un hobby. Defapt aveam unul, dar asta rămâne la trecut pentru că nimeni nu îmi dă voie să mă reîntorc la vechia ..slujbă”. Am mârâit. De parcă aveam eu nevoie de aprobarea lor.

             Am scos din garaj vechia bicicletă a tatei şi am rânjit. Niciodată nu respectasem regulile şi acum nu era o excepţie.

             Niciodată nu mă atinsesem de o bicicletă, dar totul avea un început, dar fiind vorba de mine este categoric vorba de un început rău, incredibil de rău.

             Prima staţionare a fost după doi paşi când am conştientizat că aproape urma să intru într-o maşină, iar bicicleta mea a suferit câteva cuvinte nu prea decente… sau ele  erau adresate mie, dar am hotărât să nu mă gândesc la asta, nu de alta, dar nu voiam să-i rănesc maşina, prea rău. A doua a fost în şanţul vecinilor. Hei, am spus că era vorba de mine nu? Şi categoric a treia a fost cea mai dureroasă. Copacul celei de-a patra case după colţ. Au! După aceea am hotărât că mersul pe jos e mai sănătos, atât pentru mine, cât şi pentru cei din jur.

             Bineînţeles că drumul a fost mult prea lung pentru mine, dar n-am comentat, cel puţn nu verbal. Nu ar fi părut prea normal pentru oameni să treacă o nebună pe lângă ei blestemând –foarte tare- fiecare bicicletă de pe glob, aşa că m-am rezunat la a comenta în gând.

             Jacob se holba la mine şi la părul meu distrus, iar eu i-am aruncat o privire fulgerătoare şi nervoasă. Nu era aproape nimeni în tot garajul. Prima mea ţintă a fost maşina.

             -Nici să nu te gândeşti, m-a tras Jacob şi eu mi-am dat ochii peste cap.

             -Doar mă apropii de ea. Nu fug.

             -Ai fi în stare.

             -Amuzant, am mormăit cu un umor sec.

             -Noile ordine ale lui Carlisle:, şi-a dres glasul. Nu priveşti maşina, nu respiri în preajma ei şi categoric n-o conduci.

             -Eşti nebun şi tu şi Carlisle.

             -Azi avem curse, a mieunat Tanya cu tipica ei voce de pisică maidaneză furişându-se în spatele nostru.

             -Uşor, mi-a şoptit Jacob aşteptându-se la recţiile mele criminale.

             -Păcat că nu poţi veni şi tu. Imaginează-ţi doar. Cel mai bun şofer traumatizat de maşini. Ce patetic.

             -N-ar trebui să foloseşti cuvinte atât de mari mai ales când nu le cunoşti înţelesul, iar patetici sunteţi tu şi idiotul tău animăluţ. Cât despre traume, soarta, n-am nmic, poate doar o furie constantă şi o dorinţă de a omorî anumite persoane, dar în rest sunt bine, m-am încruntat. Şi apopo, ai grijă la volan, i-am trimis o privire plină de înţelesuri şi a înghiţit în sec.

             -Doar n-ai făcut asta? s-a speriat Jacob.

             -Bineînţeles că nu, am rânjit. Dar nu strică să bag puţin frica în ea. Nu ştie cu cine se pune. Totuşi, oricât de tentant ar fi, eu joc cinstit.

             -Măcar atunci să fi cinstită nu?a chicotit.

             -Gura.

             Ca de obicei m-am lăsat să cad pe cea mai apropiată bancă practincând ceea ce ştiam cel mai bine, lenevitul.

             Parfumul benzinei era plăcut şi un sentiment familiar mă copleşea, iar eu am continuat să respir acel aer adormitor. Palmele tânjeau după atingerea volanului, adrenalina îmi curgea prin vene, dar cu supraveghetorul meu enervant nu aveam nici o şansă să privesc măcar spre maşină, cu atât mai puţin să o ating.

             Am oftat. Nu eram decât eu şi Jacob. Probabil se afla şi Carlisle ascuns după vreo maşină şi urmărindu-mi fiecare mişcare, de parcă eram un sinistrat periculos gata să ucidă în orice moment. Chestia asta devenea din ce în ce mai enervantă, dar nu eu făceam regulile acum.

             Tanya se plimba prin garaj, iar eu îmi imaginam toate modurile posibile nu prea ortodoxe prin care aş pute-o ucide. Arsă pe rug, dar asta era ceva mult prea tipic evului Mediu, fierbere, dar nu eram canibal, încă, dar în cele din urmă am rămas la ceva potrivit secolului XXI, şocuri electrice. Am zâmbit în timp ce îmi cream în cap cele mai sadice imagini concepute de mintea mea bolnavă.

             -Ce e aşa amuzant?m-a întrebat Jake observându-mi zâmbetul tâmp de pe faţă.

             -Nimic, am dat din cap şi el s-a încruntat.

             -Dacă plănuieşti un plan de a fura maşina nu va ieşi.

             -Defapt tocmai analizam asasinarea Tanyei, dar mersi de pont.

             Şi-a dat ochii peste cap şi a început să cureţe maşina pentru a treia oară. Una din legile lui Jacob. Mereu trebuie să lucrezi pentru a nu-ţi pierde minţile. Asta era exact opusul meu a cărei cea mai sacră lege era, categoric, lenevitul. La asta eram as.

             James venea spre mine şi şi muşchii mi s-au încordat. Dacă el avea impresia că avea să îmi fie frică de el acum că Edward nu mai era prin preajmă, se înşela amarnic. Rânjetul tâmpit i-a apărut din nou pe buze.

             -Salut!

             -Ce naiba vrei?

             -Ce directă,a mormăit.

             -Aşa se vorbeşte cu animalele, i-am zâmbit şi s-a încruntat, dar încercarea lui jalnică de a mă intimida era la fel de patetică, ca felul lui de a şofa.

             -Tu ai impresia că eu sunt prostul tău?a mărăit, dar nu m-am mişcat din contră.

             -Nu, am certitudinea.

             De data asta era roşu la faţă şi orice urmă a unui zâmbet dspăruse, ceea ce nu puteam spune şi despre mine. Calmul îl învăţasem de la Jacob şi avea dreptate, era mai amuzant decât credeam. Şi pentru că eu sunt magnet pentru probleme, plus că îmi place să tachinez orice specimen enervant, exempluŞ James, am rânjit şi el a luat foc.

             -Mai încet cu nervii că faci riduri, am murmurat ridicându-mă şi pregătindu-mă să plec înainte să se materializeze.

             -Cuvinte mari pentru cineva care a pierdut.

             -Mă mir că mai ai tupeul să scoţi un cuvânt după ce mi-ai sabotat maşina. Norocul tău că nu port pică.

             -Oricum n-ai fi câştigat.

             -Pune-mă la încercare.

             Feţele noasre erau la acelaşi nivel, dar înălţimea sau crzimea de pe chipul lui nu mă speria deloc. Învăţasem cum să nu mă sperii de orice dobitoc.

             M-am apropiat de el, şi mi-am apropiat faţa de a lui, perfect ca dobitocul să creadă că a ajuns într-un rai propiu şi să se aplece lăsând unele zone neprotejate. Proastă mişcare. Piciorul meu l-a lovit cu putere în stomac, apoi în cel mai sensbil loc posibil, şi terminând cu un pumn direct în faţă.

             El s-a încruntat la mine, de parcă asta mă speria.

             -Defapt, am murmurat, cred că port pică.

             M-am mişcat repde bătând în retragere, deoarece totuşi era vorba despre un bărbat dublu cât mine, dar nu m-a atacat, apoi mi-am amintit că Jake era lângă mine. Am am rezistat imboldului copilăresc de a rânji în timp ce îl lăsam în durere şi am plecat mai departe.

Bella

             Torul era doar o glumă sau cel puţin aşa părea să fie. Aerul devenea tot mai respirabil şi am putut expira din nou, dar pământul încă se mişca sub mine şi dintr-un motv necunoscut corpul meu a devenit o stană de piatră imbatabilă şi de nemişcat. Muşchii mi-au paralizat din nou.

             -Bella?mai multe voci se auzeau pe fundal, dar întunericul lugubru a apărut din nou.

             Mirosul tipic spitalului s-a simţit în aer şi am tuşit. Îl uram. Defapt uram orice lucru neînsemnat legat de acea închisoare albă plină de durere.

             -Bella?

             Am deschis ochii şi l-am văzut pe Edward oftând.

             -Ce s-a întâmplat?am întrebat ridicându-mă în capul oaselor, apoi m-am încruntat. Şi de ce naiba sunt într-un spital?
             Pereţii albi şi gratiile din geam erau duşamnii mei de moarte şi un junchi m-a lovit când i-am văzut din nou trezindu-mi cele mai neplăcute amintiri.

             -Poate nu trebuia să vă las să plecaţi aşa repede,a murmurat doctorul intrând pe uşă. Se pare că încă nu vă simţiţi bine…

             -Mă simt minunat, i-am tăiat-o speriată de posibilitatea întoarcerii în spital.

             -Întâmplarea de mai înainte nu e de aceeaşi părere, s-a încruntat.

             -A fost ceva…, m-am oprit deoarece nici măcar eu nu ştiam ce era. Ce a fost defapt?l-am întrebat zâmbind prosteşte, şi ziceam că Jacob are argumente prosteşti.

             -Subconştientul tău e încă în stare de şoc, adică orce contact cu o maşină poate fi fatală pentru tine. Ceea ce ai trăit e prea mult.

             -Nu,l-am oprit înainte de a spune ceea ce nu voiam să aud.

             -Nu poţi să mai conduci nimic, cel puţin până nu îţi revi complet, atât fzic, cât şi psihic, deşi asta e posibil să nu se întâmple niciodată.

             Corpul meu a fost săgetat de teamă. Cred că glumea. Cum adică să nu conduc? Asta era imposibil.

             -Poţi face alceva…

             -Asta e o prostie, am murmurat enervată şi toţi s-au holbat la mine. Nu-mi pasă de ce s-a întâmplat. Mă simt bine şi pot să conduc.

             -Subconştientul tău e de altă părere.

             -Nu-mi pasă.

Am ieşit repede de acolo nebăgând pe nimeni în seamă. Toată chestia asta era o prostie, o mare prostie. Subconştientul meu era în regulă, iar întâmplarea de înainte era doar o întâmplare. Un accident. O prostie. Ceva inexplicabil, dar nu avea lăgătură cu subconştientul meu. Nu putea avea. Eram bine, chiar foarte bine, shy fizic şi psihic. Tipul era dement.

             Am urcat în maşină şi i-am aşteptat acolo. Edward s-a uita suspect la mine în timp ce Jacob era încruntat.

             Nici unul nu a scos nici un cuvânt pe tot parcursul drumului. Renesmee mă privea pe furiş, dar le-am evitat tuturor privirile. A fost un drum lung, mai lung decât de obicei, iar lipsa oricărui contact vizual sau liniştea insuportabilă erau de vină pentru asta.

             Am trântit uşa în urma mea şi m-am îndreptat spre propria mea maşină pentru a le dovedi că se înşeală. Eram bine şi aveam de gând să repet asta până mă vor crede.

             -Îţi interzic să intri în maşină, vocea răsunătoare a lui Carlisle s-a auzit în momentul în care am deschis uşa. Degetele mi-au înlemnit şi ochi lui i-au săgetat pe ai mei. Nu te las să te sinucizi.

             -Nu-mi spune că şi tu crezi prostia asta. E aiura.

             -Nu te las să conduci!
             -Poftim? Doar pentru că ţi-a spus un doctor nebun asta? Fi serios!

             -Sunt serios!

             Chipul părea de neîndurat şi mi-am dat ochii peste cap.

             -Bine, am trântit uşa mai puternic decât era necasar şi m-am pregătit să plec.

             Paşii deveneau tot mai rapizi deşi nu ştiam încotro mă îndreptam defapt. Dar nu îmi interzicea nimeni să conduc şi când spun nimeni mă refer la nimeni! Nici Carlisle! Nici un doctor tâmăpit! Nimeni!

             -Aşteaptă.

             M-am întors spre Jacob care alerga în urma mea.

             -Dacă ai venit să-mi spui că fac o prostie poţi să te întorci înapoi.

             -Eşti nebună.

             Am pufnit.

             -Nu poţ continua să conduci, paşii mei nu se opreau. Bella tu măcar mă asculţi?

             -Are rost să răspund la această întrebare?

             -Tu chiar vrei să te sinucizi, asta părea mai mult o afirmaţie decât o întrebare. Mai întâi accidentul, acum asta. Poate ar trebui….

             -Să nu îndrăzneşti să spui că ar trebui să renunţ, aproape am urlat.

             -Nu să renunţi, doar să mai ajtepţi puţin înainte să urci din nou la volan.

             -În traducere să renunţ, am mumurat. Ascultă-mă bine. Ăsta e singurul lucru de care sunt cababilă, singurul lucru pe care îl pot face şi îmi place şi nici măcar gândul că aş utea muri nu mi-l poate lua. Nici un doctor nu îmi spune mie când să conduc şi când nu.

             Jacob a rămas în urmă şi în cele din urmă a încetat să mă urmărească. M-am oprit din drum şi m-am aşezat pe un bolovan. Era rece, dar temperatura mediului era ultima mea grijă. Chiar mă simţeam aiurea. A renunţa la şofat era echivalentul pentru a renunţa la aer sau chiar mai rău.

             Simplul miros al benzinei, viteza, sentimentul de nedescris când intri în contact cu acea lume, adrenalina, totul era ca o dependenţă pentru mine. Ceva ce nu puteam abandona nicoodată. Asta însemna viaţa mea. Asta eram eu, esenţa mea, sufletul.

   Se auzeau paşi în urma mea şi m-am încruntat.

             -Oricine ai fi nu vreau să discut cu tine.

             -Mda, mă aşteptam la asta.

             M-am întors spre Edward şi el se uita atent la mine cu ochii goi, lipsiţi de orice sentiment, poate doar un iz de durere bine mascat.

             -Dacă ai venit să-mi spui cât de periculos e totul îţi pierzi timpul, am mormăit încă enervată de acest gând.

             -Mda, asta credeam şi eu, dar Bella nu te las să faci asta. Nu te las să mai urci la volan. Mă poţi urî, dar nu te las să mori. A fost mult prea aproape prima dată, nu risc să te pierd.

             M-am uitat la el şi mi-am lăsat capul să alunece pe pieptul lui. Mi-a zâmbit, iar eu m-am ascuns şi mai adânc în braţele lui.

             -Nu renunţ. Asta e viaţa mea, am repetat din nou aceleaşi cuvinte pentru a mia oară şi aveam să le repet la infinit până le va intra şi lor în cap.

             -Nu-ţi cer să renunţi, doar să aştepţi un timp.

             -Tot aia. Dar nu aştept mai mult de o săptămână, am continuat învinsă.

             -Un an!

             -Ce?şocul m-a lăsat făr aer. Nici gând! 2 săptămâni, am încercat să negociez.

             -6 luni!

             -O lună! Nici o zi mai mult.

             -S-a făcut.

             I-am zâmbit şi ne-am îndreptat din nou spre garaj izul de benzină simţindu-se în aer şi chinuindu-mă. Doar gândul că voi sta departe de propria mea maşină era un chin, dar o lună. Asta era brutalitate, dar am oftat resemnată. O lună…

Edward

             M-am întors automat când vocea ei a atacat liniştea din cameră. Faţa palidă arăta slăbită, dar un zâmbet i-a apărut pe chip. M-am apropiat şi mai mult, iar distanţa dintre feţele noastre era de doar câţiva centimetri. Am rupt distanţa şi mi-am aruncat brutal buzele peste ale ei. Mi-a zâmbit într-un mod tipic Bella şi mi-am permis să respir uşurat. Acum, că Bella era bine mai trebuie doar să-i ucid pe ăia doi.

             -Arăţi ca naiba, a murmurat amuzată uitându-se la părul meu nearanjat şi la chipul distrus.

             -Mă simt ca naiba, i-am zâmbit şi a chicotit.

             -Bella!a urlat Alice şi a alergat spre ea să o îmbrăţişeze… sau să o ucidă.

             -Om în durere,a încercat Bella să strige, dar voce ei era încă neclară. Dacă nu am murit în accident te ocupi tu de asta.

             Îmi era dor de ironiile ei, mai dor ca niciodată.

             -Domnişoară Swan, puteţi pleca.

             Bella s-a uitat atent la doctor şi pe chip i-a apărut un zâmbet. Aproape a sărit de pe targă şi am observat că nu are nici o tăietură. Pentru ce…? Am lăsat propoziţia în aer când m-a târât după ea. Pentru o persoană aproape de moarte era mai mult decât plină de viaţă.

             -Unde mergi?am întrebat-o când m-a tras afară din salon.

             -Nu ştiu, dar vreau să ies de aici.

Bella

             Nu cred că exista ceva care să exprime bucuria pe care o simţeam. Un val puternic de energie mi-a învăluit corpul şi îmi era imposibil să nu zâmbesc.

             -Bella?!aproape au strigat Renesmee şi Jacob în cor.

             Le-am zâmbit, dar le-am zâmbit şi mai mult când mi-am amintit poziţia în care se aflau, apoi mi-am dat ochii peste cap.

             -Doar nu credeaţi că mor eu aşa uşor nu?

             -De parcă ar fi asta posibil, vocea masivă a lui Emmett m-a făcut să tremur.

             Nu ştiam că erau toţi aici. Renesmee a început să-mi povestească tot, dar când am auzit numele Tanya simţeam cum mi se ridică tensiunea involuntar.

             -O omor!!!a fost singurul cuvânt ieşit din gura mea şi toţi au zâmbit.

             -Mi-era dor de asta, m-a strâns într-o mbrăţişare puternică, fără şanse de contact cu oxigenul.

             Dar stai! Tocmai le spusesem că am de gând să asasinez pe cineva şi ei se bucură. Wow, cine s-a lovit până la urmă la cap?

             -Tanya trebuie să vadă asta, chicotit Renesmee arătând spre mine.

             Am dat din cap şi am ieşit în sfârşit din spitalul acela infect, cu care speram să nu mai am prea curând contact.

             Aerul rece, poluat m-a făcut mai fericită decât trebuia, imaginea goală a copacilor mă fermeca, în timp ce maşinile goneau pe şosea. Niciodată nu am fost atât de fericită şi niciodată nu am dat atât de multă atenţie lucrurilor ce mă înconjurau.

             Vechiul garaj îmi trimitea stări de linişte. Era plăcut. Când am intrat toţi se uitau ciudat la mine.

             -Parcă aţi fi văzut o fantomă, am chicotit, iar Mike a fost singurul care a vorbit.

             -Mai rău, eşti în viaţă.

             Mda… frumos mod de a spune bun venit. Mi-am dat ochii peste cap şi mi-am privit maşina distrusă. Tanya va plăti pentru asta.

             -Ce zici de o altă cursă?

             Să-l ia naiba pe James!

             Aproape am mârâit la el, dar nenorocitul doar a zâmbit şi eram pe cale să-mi pierd controlul, însă Edward era deja în faţa mea. Era furios. Niciodată nu l-amvăzut aşa, iar James s-a dat un pas în spate, apoi a dispărut. Ha! Ce laş patetic şi-a găsit scorpia drept partener. Trebuia să recunoşti că se meritau unul pe altul.

             M-am întors spre Jacob încă arzând.

             -Unde e scorpia?

             El doar a ridicat din umeri şi eu am oftat.

             -Spre binele ei tocmai e pe un vapor spre Bermude, a chicotit Renesmee.

             -Ce vapor?

             -Titanic, a fost tot ce am zis şi m-am îndreptat spre maşină.

             Arăta oribil. Un morman de fiare ditorsionate şi toate din vina unei nenorocite care sper că îşi spune rugăciunile.

             -Maşina ta e gata.

             M-am întors la timp pentru a-l vedea pe Carlisle în faţa mea fluturând o cheie nouă. Ochii mi-au ieşit din orbite când am văzut un Ferrari identic aşteptându-mă afară. I-am zâmbit.

             -Mersi.

             El doar a dat din cap şi am pătruns înăuntru. Mirosea plăcut, ca acasă.

             Cheile au alunecat uşor în contact şi picioarele mi s-au modelat după pedale. Voiam să pornesc, dar… nu puteam.

             Ceva mă împiedica şi nu era nimc în neregulă cu maşina, nu de data asta. Spaţiul devenea tot mai îngust, în timp ce aerul nu voia să îmi pătrundă în plămâni.

             Am sărit afară respirând rapid şi tremurând. Asta nu era normal. Nu mi se mai întâmplase, nu mie.