Capitolul 33 – Incapatanare decembrie 15, 2009

Bella

 

             -Bella, nu crezi că exagerezi?m-a întrebat Edward când nu am mai dat nici un semn de viaţă. Carlisle a spus că poţi intra în garaj.

 

             -Dacă nu conduc nu are nici un rost şi îi poţi spune lui Carlisle să se ducă…, am oftat. Mda, bună idee. Tocmai îl înjuram pe Carlisle în faţa fiului său, dar nu simţeam nici un fel de mustrare de conştiinţă.

 

             -Eşti incredibil de încăpăţânată.

 

             -Iar tu incredibil de enervant.

 

             A zâmbit şi m-am ridicat în picioare luând un alt baton de ceocolată din cauza stresului.

 

             -Chestia aia îngraşă, m-a tachinat şi i-am scos limba.

 

             -Şi faptul că nu mă pot antrena îngraşă. Lipsa de mişcare dăunează grav sănătăţii…

 

             -…tale şi a celor din jur, a murmurat şi mi-am dat ochii peste cap.

 

             Hei nu eu l-am obligat să îmi supravegheze fiecare mişcare.

 

             Era deja prea mult. Prea mult timp fără maşină.

 

             -Pot să conduc acum?l-am întrebat făcând o faţă de căţelus.

 

             -Nu.

 

             -Dar a trecut destul timp, m-am plâns.

 

             -Bella, a trecut o zi.

 

             -Cred că e suficientă aşteptarea.

 

             Şi-a dat ochii peste cap. O zi. Era mult. Extrem de mult. Prea mult pentru siguranţa mea mintală.

 

 

————————————–oOo———-oOo————

             Zilele treceau incredibil de încet, iar rezervele mele de dulciuri se împuţinau din cauza depresiilor constante. Îmi priveam cu dezgust mâinile amintindu-mi sentimentul claustrofobic în momentul atingerii volanului. Zâmbetul şters al Tanyiei îmi apărea mereu în faţa ochilor obligându-mă să îmi înfig unghiile în cel mai apropiat obiect, iar fotoliul meu din piele arăta atacat de un animal sălbatic.

 

             Prima oră a fost suportabilă, apoi totul a ajuns un adevărat infern. Şofatul era pentru mine o obsesie, echivalentul unui asasin în serie. Mda, frumoasă analogie, dar spre deosebire de un criminal, eu nu puteam abandona de acest lucru. Era o dependenţă inposibil de abandonat.

 

             Privitul televizorului devenise un ritual fără sens, deşi ochii îmi erau captivaţi de imagini, mintea îmi era departe, la un Ferrari negru, lucios şi rapid.

 

 

————————————oOo————-oOo——–

Opt zile şi patruzeci şi şase de minute. Bine, ştiu, exageram. Ok, exageram prea mult, dar totuşi. Era vorba de şofat şi era vorba de bine. Aceste două cuvinte mergeau grozav împreună, la fel de bine cum mergea doctor nebun şi asasinare, iar eu eram pe cale să testez acest lucru.

 

             Gata, asta e. Eu am încercat.

 

             M-am ridicat şi am ieşit pe uşă îndreptându-mă spre garaj şi căutând ceva de făcut. Doar deschiderea lui mi-a luat şaptezeci şi cinci de minute din viaţă, apoi mi-am amintit că uşa aia nu a mai fost dechisă de secole, ca multe alte lucruri din casa mea, dar nu am intrat în detalii.

 

             În doar patru ore şi treizeci şi opt de minute totul a fost curat, aspirat, fără parf şi aranjat. Wow, chiar aveam nevoie de un hobby. Defapt aveam unul, dar asta rămâne la trecut pentru că nimeni nu îmi dă voie să mă reîntorc la vechia ..slujbă”. Am mârâit. De parcă aveam eu nevoie de aprobarea lor.

 

             Am scos din garaj vechia bicicletă a tatei şi am rânjit. Niciodată nu respectasem regulile şi acum nu era o excepţie.

 

             Niciodată nu mă atinsesem de o bicicletă, dar totul avea un început, dar fiind vorba de mine este categoric vorba de un început rău, incredibil de rău.

 

             Prima staţionare a fost după doi paşi când am conştientizat că aproape urma să intru într-o maşină, iar bicicleta mea a suferit câteva cuvinte nu prea decente… sau ele  erau adresate mie, dar am hotărât să nu mă gândesc la asta, nu de alta, dar nu voiam să-i rănesc maşina, prea rău. A doua a fost în şanţul vecinilor. Hei, am spus că era vorba de mine nu? Şi categoric a treia a fost cea mai dureroasă. Copacul celei de-a patra case după colţ. Au! După aceea am hotărât că mersul pe jos e mai sănătos, atât pentru mine, cât şi pentru cei din jur.

 

             Bineînţeles că drumul a fost mult prea lung pentru mine, dar n-am comentat, cel puţn nu verbal. Nu ar fi părut prea normal pentru oameni să treacă o nebună pe lângă ei blestemând –foarte tare- fiecare bicicletă de pe glob, aşa că m-am rezunat la a comenta în gând.

 

             Jacob se holba la mine şi la părul meu distrus, iar eu i-am aruncat o privire fulgerătoare şi nervoasă. Nu era aproape nimeni în tot garajul. Prima mea ţintă a fost maşina.

 

             -Nici să nu te gândeşti, m-a tras Jacob şi eu mi-am dat ochii peste cap.

 

             -Doar mă apropii de ea. Nu fug.

 

             -Ai fi în stare.

 

             -Amuzant, am mormăit cu un umor sec.

 

             -Noile ordine ale lui Carlisle:, şi-a dres glasul. Nu priveşti maşina, nu respiri în preajma ei şi categoric n-o conduci.

 

             -Eşti nebun şi tu şi Carlisle.

 

             -Azi avem curse, a mieunat Tanya cu tipica ei voce de pisică maidaneză furişându-se în spatele nostru.

 

             -Uşor, mi-a şoptit Jacob aşteptându-se la recţiile mele criminale.

 

             -Păcat că nu poţi veni şi tu. Imaginează-ţi doar. Cel mai bun şofer traumatizat de maşini. Ce patetic.

 

             -N-ar trebui să foloseşti cuvinte atât de mari mai ales când nu le cunoşti înţelesul, iar patetici sunteţi tu şi idiotul tău animăluţ. Cât despre traume, soarta, n-am nmic, poate doar o furie constantă şi o dorinţă de a omorî anumite persoane, dar în rest sunt bine, m-am încruntat. Şi apopo, ai grijă la volan, i-am trimis o privire plină de înţelesuri şi a înghiţit în sec.

 

             -Doar n-ai făcut asta? s-a speriat Jacob.

 

             -Bineînţeles că nu, am rânjit. Dar nu strică să bag puţin frica în ea. Nu ştie cu cine se pune. Totuşi, oricât de tentant ar fi, eu joc cinstit.

 

             -Măcar atunci să fi cinstită nu?a chicotit.

 

             -Gura.

 

             Ca de obicei m-am lăsat să cad pe cea mai apropiată bancă practincând ceea ce ştiam cel mai bine, lenevitul.

 

             Parfumul benzinei era plăcut şi un sentiment familiar mă copleşea, iar eu am continuat să respir acel aer adormitor. Palmele tânjeau după atingerea volanului, adrenalina îmi curgea prin vene, dar cu supraveghetorul meu enervant nu aveam nici o şansă să privesc măcar spre maşină, cu atât mai puţin să o ating.

 

             Am oftat. Nu eram decât eu şi Jacob. Probabil se afla şi Carlisle ascuns după vreo maşină şi urmărindu-mi fiecare mişcare, de parcă eram un sinistrat periculos gata să ucidă în orice moment. Chestia asta devenea din ce în ce mai enervantă, dar nu eu făceam regulile acum.

 

             Tanya se plimba prin garaj, iar eu îmi imaginam toate modurile posibile nu prea ortodoxe prin care aş pute-o ucide. Arsă pe rug, dar asta era ceva mult prea tipic evului Mediu, fierbere, dar nu eram canibal, încă, dar în cele din urmă am rămas la ceva potrivit secolului XXI, şocuri electrice. Am zâmbit în timp ce îmi cream în cap cele mai sadice imagini concepute de mintea mea bolnavă.

 

             -Ce e aşa amuzant?m-a întrebat Jake observându-mi zâmbetul tâmp de pe faţă.

 

             -Nimic, am dat din cap şi el s-a încruntat.

 

             -Dacă plănuieşti un plan de a fura maşina nu va ieşi.

 

             -Defapt tocmai analizam asasinarea Tanyei, dar mersi de pont.

 

             Şi-a dat ochii peste cap şi a început să cureţe maşina pentru a treia oară. Una din legile lui Jacob. Mereu trebuie să lucrezi pentru a nu-ţi pierde minţile. Asta era exact opusul meu a cărei cea mai sacră lege era, categoric, lenevitul. La asta eram as.

             James venea spre mine şi şi muşchii mi s-au încordat. Dacă el avea impresia că avea să îmi fie frică de el acum că Edward nu mai era prin preajmă, se înşela amarnic. Rânjetul tâmpit i-a apărut din nou pe buze.

 

             -Salut!

 

             -Ce naiba vrei?

 

             -Ce directă,a mormăit.

 

             -Aşa se vorbeşte cu animalele, i-am zâmbit şi s-a încruntat, dar încercarea lui jalnică de a mă intimida era la fel de patetică, ca felul lui de a şofa.

 

             -Tu ai impresia că eu sunt prostul tău?a mărăit, dar nu m-am mişcat din contră.

 

             -Nu, am certitudinea.

 

             De data asta era roşu la faţă şi orice urmă a unui zâmbet dspăruse, ceea ce nu puteam spune şi despre mine. Calmul îl învăţasem de la Jacob şi avea dreptate, era mai amuzant decât credeam. Şi pentru că eu sunt magnet pentru probleme, plus că îmi place să tachinez orice specimen enervant, exempluŞ James, am rânjit şi el a luat foc.

 

             -Mai încet cu nervii că faci riduri, am murmurat ridicându-mă şi pregătindu-mă să plec înainte să se materializeze.

 

             -Cuvinte mari pentru cineva care a pierdut.

 

             -Mă mir că mai ai tupeul să scoţi un cuvânt după ce mi-ai sabotat maşina. Norocul tău că nu port pică.

 

             -Oricum n-ai fi câştigat.

 

             -Pune-mă la încercare.

 

             Feţele noasre erau la acelaşi nivel, dar înălţimea sau crzimea de pe chipul lui nu mă speria deloc. Învăţasem cum să nu mă sperii de orice dobitoc.

 

             M-am apropiat de el, şi mi-am apropiat faţa de a lui, perfect ca dobitocul să creadă că a ajuns într-un rai propiu şi să se aplece lăsând unele zone neprotejate. Proastă mişcare. Piciorul meu l-a lovit cu putere în stomac, apoi în cel mai sensbil loc posibil, şi terminând cu un pumn direct în faţă.

 

             El s-a încruntat la mine, de parcă asta mă speria.

 

             -Defapt, am murmurat, cred că port pică.

 

             M-am mişcat repde bătând în retragere, deoarece totuşi era vorba despre un bărbat dublu cât mine, dar nu m-a atacat, apoi mi-am amintit că Jake era lângă mine. Am am rezistat imboldului copilăresc de a rânji în timp ce îl lăsam în durere şi am plecat mai departe.